De la el catre ea.

"Tu esti o fata speciala."
si stii de ce esti atat de speciala?
pentru ca stiu ca nu-ti place sa fii ca ele
sau mai bine zis "cu ele"
in gloata de sani si plete fara insemnatate.
tu vrei sa fii acei sani, acele plete!
dar ceea ce nu stii tu 
este ca tocmai asta ti-e slabiciunea
pe care eu o folosesc cu maiestrie
spunandu-ti ca imi esti speciala
si alungandu-ti grijile
fara sa probezi nimic,
fara sa vizezi nimic mai mult
decat cuvinte secate de insemnatate
spuse cu degete incrucisate pe la spate 
sau poate chiar in jurul fiintei tale
furandu-ti energia 
sau naivitatea,
dar mai ales libertatea. 

Munca cu manusile

Exista oameni cu care nu te poti purta decat cu manusi.
nu stiu cine i-a creat asa...
daca a fost o simpla eroare de executie
sau o voita intentie
sa foloseasca materiale moi,
(ori aproape solubile)
materiale prin care iti poti trece usor degetele
fara sa-ti pese ca-i strici forma de baza
dorind sa cunosti tactil,
sa strangi,
sa remodelezi,
crezandu-te un Dumnezeu mai bun,
sau poate un Diavol.
si in munca asta de olar
ai uitat ca nu te poti baza pe manuale!
ai impins mana prea adanc in forma
o data, de doua ori, inaintand spre infinit
pana ai scos tot miezul afara...

Despre Alexandri

Nu stiu de unde a mai aparut prin popor aniversarea Alexandrilor si Alexandrelor. S-ar parea ca pe 30 august se cinsteste Sfantul Alexandru (care nici macar nu e trecut cu cruce neagra). Dar culmea, se sarbatoreste si un Sfant Ioan alaturi de el, de ce nu ne-am pus sa-i uram si pe acestia?! Probabil vreunui Alexandru(e) i-a convenit sa primeasca ceva cadouri si urari cu ocazia asta.

Nu zic ca nu e bine sa cinstim sfintii, e admirabil, insa o facem numai cand ne convine, la modul: "Bai, Alexandre, maine dai berea aia!". In cazul acesta, "timidul" Alexandru se pregateste cum se cuvine. Daca o Alexandra se asteapta sa primeasca un cadou, atunci ne revoltam: "Da'cine e Sfantu'Alexandru asta, de unde l-ati mai scos?". Ambele cazuri sunt la fel de triste avand in vedere ca am ajuns sa spunem cuiva "la multi ani" in functie de propriile interese. 

Poate ar fi mai bine sa ne asumam conceptiile despre viata. Nu crezi in religie? Atunci de ce iti serbezi ziua de nume? Nu esti constient ca tu esti important in ziua aia pentru ca se cinsteste un om admirabil din istorie? In care, culmea, tu nu crezi. Venim cu pretentii ca nu am fost urati, ca a uitat lumea de existenta noastra si ca nu ne-a pupat in fund in asa zi importanta, cand, de fapt, noi habar nu avem cine a fost Sfantul Alexandru. Ne e sila sa "gugalim" putin, dar avem asteptari de la ceilalti...

Second me.

Notiunea de "prieten" este hiperuzata si este, oarecum, supusa reflectarii poliedrice. Hai, stiu ca va mai aduceti aminte: Enigma Otiliei - Otilia e vazuta din perspectiva mai multor persoane. Hm, da. Asa e si cu prietenia: fiecare are propria opinie despre prietenie, deci o sa refuz sa fac o definire ca la carte. Pot spune, dupa un model binecunoscut de generatia mea, ca "Prietenia nu se defineste, se simte!" (vezi Veritasaga).

Nu mai este un secret faptul ca ne facem prieteni ca sa ne folosim de ei, oricum ne facem prieteni doar din proximitate. Suna trist, poate prea rough dar hai sa fim realisti. Iti faci prieteni din varii motive: fie ca vrei sa te distrezi alaturi de ei, ca vei sa ai confesori, ca vrei sa ai pe cineva gata sa-ti sara in ajutor si asa mai departe.

Eu am ales alt mod de a ma folosi: mi-am ales prietena pentru ca este Eu-cea-cuminte. Este personalitatea mea dubla... Tyler Durden-ul meu - doar ca la mine dublura e mai etica decat originalul. Pentru ca trec usor de la o stare la alta, pentru ca uneori nu stiu ce e bine pentru mine. Deci ea, cu toate acuzele de egoism aduse, e altruista pentru mine, fie ca realizeaza sau nu. Modul ei de a fi, atitudinea pe care o adopta fata de faptele mele, mimica fetei sunt verificarea mea. Este sita fiintei mele, pe care uneori o folosesc - atunci cand ascult de ea, alteori nu - si atunci o dojenesc ca nu mi-a dat una in cap la timpul potrivit.

Este eu in varianta 90% din timp vesela [doar langa ea uscatorul de rufe poate fi Mircea Badea, aplica de pe tavan Dan Capatos iar branza are semnificatie doar daca e prăjâtî], este omul care ma scoate din depresii si uneori, omul pe care il bag in depresii. Uneori cred ca ar merita Premiul Nobel pentru Pacea-din-sufletul-meu si pentru Cel-mai-bun-imblanzitor-de-pesimisti. Ce The taming of the shrew?! Shakespeare trebuia sa scrie despre noi doua si sigur ar fi avut si mai mult succes!!!

Ca in orice prietenie, nu este mereu totul roz... asta pentru ca eu vreau s-o trag pe Alina-cea-cuminte inspre Alina-prezenta. Atunci apar tensiuni, apare ruptura... dar cu timpul revin, mereu revin pentru ca nu pot sa ma lepad de mine, pentru ca imi pierd echilibrul cu jumatate de fiinta si-atunci balata inclinata nu ma mai lasa sa traiesc.

Important este, cred, ca am ajuns sa ma iubesc iubind-o pe ea si viceversa.

Very important post-scriptum

to: Carmen, Catalina, Corina, Monica.

message: I love you too, I swear! Si voi aveti cate un rol.

"Doo" vizite.

De fiecare data cand ma duc la biblioteca ma intorc dezamagita. In vara asta nu am fost decat de doua ori la biblioteca pentru copii (pentru ca este mai aproape de mine si pentru ca nu ma pot lauda INCA cu toate operele de acolo citite).

Prima vizita: Iulie. Caldura. Intru in incaperea cu literatura romana si zaresc masa unde bibliotecarele lasa cartile recent returnate. Curioasa, ma duc repejor spre masa, crezand ca o sa pot primi recomandari de la niste tineri care tocmai au terminat de citit niste carti mega interesante.
Prima carte: Moara cu noroc. Imi zic plictisita in gand: bifaaat!
O ridic sa ma uit la urmatoarea: "Eminescu - Poesii". Imi zic: Atat de clasic!
A treia carte: Moara cu noroc. Deja ma enerva situatia.
Si-am tot rascolit. Numai carti elementare, numai carti recomandate de "doamna".

Ce se intampla? Chiar atat de plictisiti suntem de literatura? Pentru ca refuz sa cred ca ne procuram cartile doar din magazine si librarii. Situatia vanzarii cartilor nu e deloc una prea buna. Deci,[again] ce se intampla? Chiar am ajuns sa ne rezumam la strictul necesar? La ..."Asta imi trebuie pentru Bac?".

De ce nu putem sa luam cartile in corelatie cu hainele? In cazul hainelor, avem mandria sa fim oarecum unici. Nu neaparat printr-un item anume, ci printr-un stil propriu. Va rog sa observati ca am zis "mandrie" - deci o calitate-, nu orgoliu, desi, in cazul cartilor, nici ala n-ar strica. De ce nu putem fi mandri si in ceea ce citim? De ce sa nu ajungem sa stim cate ceva si despre operele contemporane pe care oricum nu avem cum sa le studiem la scoala. Cum iti explici sa treci peste Cioran [care lipseste, cu desavarsire, din manualul de limba romana], dar pe care toata Franta il lauda si-l citeaza?

Chiar o sa ajungem ca taranoiul ala care a citit atat de multe carti incat nu-si mai aminteste niciuna? Radem si ne amuzam tare de el, dar oare suntem departe? Daca am face un exercitiu sa lasam la o parte cartile citite pentru scoala, am avea cu ce ramane? ...

A doua vizita: August. Canicula. Cu gandul la aceeasi masa. Era de data asta goala. Sper doar ca bibliotecarele sa fi fost mai harnice si sa fi pus cartile deja pe raft... pentru ca nu pot trai cu gandul ca deja bate vantul prin biblioteca aia. A, ba nu! Nu bate vantul pentru ca sunt copiii la internet.

Patru scaune toate ocupate cu baietei care se joaca. Dar iata o anomalie: trei dintre ei se bat, se impusca si conduc masini de curse. Celalalt, in schimb, imbraca si accesorizeaza o papusa. [Eu in timpul asta asteptam sa vina bibliotecara sa imi inregistreze cartile.] Deja vedeam in el cocalarul din viitor. Ii alesese papusii o rochie neagra scurta si mulata, cercei si lant de aur si tocurile cele mai inalte. In ton cu accesoriile o geanta aurie. Iat-o pe Barbie a noii Romanii: o piranda care se pregateste sa iasa la o samanta. Scotoceste putin prin browser pentru ca se terminase melodia Antoniei; acum isi baga un CRBL si se intoarce la jocuri. Face manichiura unei domnisoare.

Intre timp m-a vazut bibliotecara asteptand si s-a indreptat spre mine, lasand si eu, cu ocazia asta, saracul [cu duhu?] baiat sa se joace in pace cu fetitele lui.

Cand merg singura pe jos e momentul meu cel mai prielnic pentru analiza. Asa ca am pornit spre casa pe jos.  Acum nu ma mai gandeam la baiatul acela - sigur e victima unei educatii ce lasa de dorit - ci la ideea in sine. Sa stai intr-o insitutie cu munti de cultura [ca daca ai pune la un loc toate cartile asta ar iesi: un munte] si tu sa alegi sa faci unghii cu oja, mi se pare strigatoare la cer. Cred ca pana si poza lui Blaga, afisata pe lucrarile lui de filozofie, lacrimeaza in timpul jocului. Poate mai rau decat icoana Maicii Domnului din biserica aceea din Harghita.

E cumplit oameni buni. Asta mi-a adus [din nou!] aminte de reclama cu Samsung de pe Biblioteca Nationala, de zici ca e sediul firmei, nu altceva...

Despre scrisori si expeditori

Mare scrisoare, mare ce a mai scris un tanar! Share-uri peste share-uri, nebunii. In fiecare an se trezesc revoltati in jurul Bacalaureatului care se iau de fel si fel de probleme. De parca pana atunci problemele nu exista si deodata vin niste cifre care sa ne lumineze!

In fine, nu asta ma enerveaza pe mine ci faptul ca se ia de televizor sau, mai bine zis, de modelele oferite de televizor. De parca avem doar Kanal D, Antena 2 si OTV!  Nu i-a oprit nimeni pe acesti tineri sa deschida televizorul pe TVR Cultural, pe Mezzo si pe Discovery. Au avut la fel de bine de ales si aceste optiuni! Ideea e ca da, ne formam din ceea ce primim de la ceilalti, dar trebuie sa invatam sa stim ce sa primim iar la 19 ani cand dai Bacul nu mai esti copil. Pana atunci ar fi trebuit sa iti fi format taria intelectuala necesara de a discerne ce e bine si ce e rau. Si nu e neaparata nevoie ca altcineva sa te fi condus pe drumul asta. Pentru asta exista filme, carti de calitate de care te poti lipi singur. Cei mai destepti oameni sunt autodidactii fiindca ei simt ce e, cu adevarat, mai bine pentru ei. De altfel, mai toti tinerii au pretentia ca adultii sa-i trateze cu maturitate, dar cand vine vorba de educatie sunt cele mai mari victime! Si nu ca n-am sti cum sa ne autoeducam dar trebuie sa ne scuzam lenea de evolutie cumva!

Se mai si contrazice: critica modelele negative care ne influenteaza iar in final afirma ca noi nu mai suntem generatia care sa puna botu' la asa ceva. Pai sa se hotarasca: 

Ori suntem toti niste prosti indoctrinati

Ori suntem niste razvratiti iluminati!

[Sau chiar daca suntem amandoua, care procentaj e mai mare?]

Si apropo de share-uri... suntem de acord cu scrisoarea, empatizam dar degeba le dam; tot in interiorul unui cerc de oameni asemeni expeditorului circula. Si chiar daca iese din el, nu va inlocui, in mod cert, de pe micile ecrane, fata presedintelui demis sau a inlocuitorului sau.

Despre maturizare si obedienta

Mai demult, citeam asta pentru un seminar :

"Marxistii cei mai inovatori au explorat domenii in care Marx n-a cercetat niciodata, ceea ce a constituit forta directoare subadiacenta a avansului marxismului pe care il putem considera ca o subdisciplina in sine. Austromarxistii au fecundat marxismul gratie aportului filozofiei neokantiene, lucrarile lui Ernst Mach si ale scolii marginaliste austriece de economie."

La a treia incercare am inteles ideea, dar s-a reactivat acel sentiment al disperarii pe care il simteam la unele cursuri in care nu intelegeam cum e cu "proto-istoria" si cu "epistemologia" aia. La inceput credeam ca sunt eu depasita intelectual, dar analizand situatia din jurul meu cred ca stateam destul de bine.

Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, iubesc cultura! iar apropiatii pot confirma asta fara sa stea pe ganduri.

Ideea e ca atunci cand incepi o facultate trebuie sa experimentezi o criza de libertate. Vrei nu vrei, esti pus sa te limitezi, sa adopti terminologii si un stil de viata in concordanta cu viitoarea meserie. Eu, una, am trecut printr-o asemenea criza si, din discutii, am remarcat ca nu sunt singura. In unele momente imi venea sa-mi retrag diploma de Bac si s-o fac bucati. Sa imi iau un ghizdan in spate si sa fug in munti. Sau in Africa! Sa ma hranesc ce ce gasesc, sa fiu la mila oamenilor, dar sa am ceva mai multe libertate. [ca de libertate absoluta nu e cazul sa vorbim]."Cu siguranta cei din Africa sunt mai liberi decat mine si-i invidiez", gandeam atunci. 

Dar nu poti sa te retragi din sistem; trebuie sa fii un geniu ca sa ai taria s-o faci. Asa ca te obisnuiesti cu timpul, devii "unul de-al lor". Intri intr-o secta de oameni obedienti printr-un proces numit maturizare care nu e, de fapt, decat moartea spiritului.


Mereu aud in jurul meu replica: "O sa se maturizeze si...". Ce vor ei, de fapt? Ce asteapta? Sa renunti la originalitate, sa-ti slefuiesti damburile personalitatii si sa iti primesti cu resemnare rolul de clona. Majoritatea oamenilor accepta deal-ul pentru ca nu suporta sa fie judecati sau aratati cu degetul.

Asadar, inveti sa te supui normelor societatii visand, zi de zi, la momentul cand, prin intermediul salariului, o sa ai ocazia sa calatoresti doua saptamani pe an (adica in concediu), poate un pic mai multe daca esti norocos. In fine, sacrificiul e imens, dar cu totii acceptam sa fim inlantuiti pentru niste momente de "destrabalare a spiritului".
Chiar suntem niste martiri!

De ce renuțăm la politețe?

Voiam sa pun titlul acestei postari "De ce renuntam la respect?", dar as fi facut o mare confuzie. Dupa cum vad eu lucrurile, si sper sa nu gresesc, politetea e o forma de respect, o subcategorie a respectului...

Ce vreau sa spun prin renuntarea la politete? Vreau sa spun ca e o caracteristica a omului contemporan. Mi se pare ca azi oamenii tin mai mult la real decat in trecut, nu se mai cantoneaza de formule standard sau de gesturi fara rost pentru a duce o legatura mai departe. Azi indivizii sunt mai mult decat constienti de intentiile celuilalt (nu ca in trecut n-ar fi fost, dar se complaceau in minciuna) si  de faptul ca altruismul pur e o utopie. Spre exemplu prieteniile: majoritatea se formeaza prin proximitate, mutualitate. Nu ne facem prieteni fara a avea un interes anume, fie chiar si distractia in comun. Ma intreb cum ar fi sa iti faci un prieten exclusiv pentru a-l ajuta pe el sa se dezvolte... ce mari am fi atunci...

In fine, sa revenim la lenea indivizilor de a-si "imbraca" intentiile in forme de respect, care este oarecum o manifestare a sinceritatii. Cupa cum stim, o lume fara minciuni, fie ele cat de mici, ar fi una a dezbinarilor, a haosului. A spune verde in fata ce gandesti poate avea uneori urmari atat de grave incat ai risca sa ramai izolat pe vecie(eventual si pe lumea cealalta!). Totusi, eu cred ca, incet-incet, devenim imuni la adevar, adica destul de puternici pentru a infrunta cu bine orice idee contradictorie asteptarilor noastre ireale. De ce cred asta? Doar ganditi-va la cea mai respectuoasa persoana pe care ati intalnit-o vreodata. V-a creat un sentiment placut 100% sau ati avut impresia uneori ca e destul de demodata, dezaxata de pe itinerariu unui indivit comun, aproape tinzand spre antisocial. Eu, personal, am simtit-o pe a doua. Marile personalitati, oamenii carismatici pe care i-ati intalnit, au fost de o politete dusa la extrem? Eu cred ca au fost un pic mai transparente si mai naturale decat ceilalti iar lucrul asta le-a crescut vizibilitatea si simpatia din partea celorlalti.

Concluzionez prin a spune ca, fara sa vrem, noi incurajam lipsa de politete. O privim ca pe o masca inutila, ca pe un efort auxiliar fara de care societatea ar putea sa supravietuiasca fiindca acum indivizii sunt din ce in ce mai mult "tociti" de adevar.

The 'I don't give a fuck' problem.

Ciudat... dimineata pot invata cel mai bine, dar noaptea am cele mai critice idei. E ca si cum dimineata gandesc pentru altii, noaptea pentru mine. Din ce in ce mai des vad oameni postand lucruri pornind de la "I don't give a fuck" si ma intreb pe cine vor sa pacaleasca. Pentru prima data am realizat ca ce invat la scoala e util; E vorba de fenomenul initiat de Tommaso Campanella prin care noi ne impunem o anumita stare, chiar daca n-o simtim, doar pentru a avea speranta ca vom deveni ce am pretins. Asadar, do you really don't give a fuck? Sau e prea greu sa fii sincer cu tine si cu ceilalti? Si daca ceva iti e cu adevarat indiferent, in mod normal NU realizezi asta. Nu te lauzi ca iti sunt indiferente anumite aspecte/oameni. It's a fact. Se intampla si atat. Prin simplul fapt ca acorzi un timp sa "don't givuiesti a fuck" tu chiar asta faci! Si ce e mai rau e ca majoritatea pretind asta pe facebook, mijloc de socializare. Ai facebook pentru ca vrei sa imparti, pentru ca vrei sa fii la curent cu ceilalti intr-o oarecare (mica sau mare) masura. Nu te obliga nimeni sa tii ca prieteni virtuali oameni care nu te intereseaza, iar a te lauda ca nu-ti pasa, e oarecum si-o lipsa de respect pentru prietenii care vad asta. Asa ca...maybe it's high time you reconsidered your i-don't-give-a-fuck-ish attitude!

Metode de invatare.

A venit vremea sa-mi "intoxic" putin blogul...pentru mine singurul spatiu in care scoala, cu cerintele ei obiective, nu avea prea mare amestec. Insa de astazi il desacralizez putin cu acest chestionar menit sa faca o analiza asupra modului in care invata studentii/elevii pentru examene.

Pentru mine, sesiunea este o ruptura de viata sociala. In sesiune aproape putem spune ca nu mai existam. Poate sa mai existam doar in raport cu noi insine, dar nici asa nu prea vad cum, avand in vedere ca nu toate materiile ne plac. Iar a petrece un timp de calitate cu tine insuti inseamna a face lucrurile care-ti plac, ori a invata din obligatie nu se incadreaza sub nicio forma in categoria "placerilor vietii". Avand in vedere ca mai toti vedem aceste doua perioade din an ca pe o corvada, as fi indelung recunoscatoare daca v-ati face putin timp liber pentru a completa niste simple intrebari. Multumesc anticipat!

Intrebari deschise:

• Consideri ca esti mai irascibil/a in timpul sesiunii?
• Inveti din timp sau te simti presat/a abia pe ultima suta de metri?
• Ti se pare sesiunea o buna metoda de masurare a nivelului de cunostinte si a inteligentei?
• Ai inlocui examenele scrise cu cere orale? De ce?

Sunt ateu.

"Sunt ateu." - o replica pe care o auzim din ce in ce mai des. Intrebati de ce au ales acasta cale, multi isi justifica alegerea prin evolutia tehnologiei. Ei nu mai cred in minuni care "pot fi probate" de nu-stiu-ce legi ale fizicii sau, mai rau, cred ca oamenii bisericii nu au altceva mai bun de facut decat sa puna la cale mici farse pentru prostii facuti gramada. 

De fapt, de ce alegem sa fim atei? Ca nu avem o baza despre religia in care am fost crescuti? Ca familia nu s-a ocupat de educarea noastra sipirtuala? Prostii. Suntem atei pentru ca vrem. Pentru ca e cea mai comoda varianta spirituala, pentru ca suntem prea slabi sa ne slefuim. E mult mai usor sa fim ignoranti, sa negam ca religia ne duce pe un drum bun. Nu neg ca exista lucruri fara logica in fiecare religie, dar asta nu e din vina Creatorului, ci tot din vina noastra. Vechimea religiei a permis modificarea ei de catre oameni care au avut impresia ca sunt mai intelepti decat Cel ce i-a creat. Ar trebui sa fim mai duri cu noi insine si sa fim constienti ca nu noi "stim mai bine".

Amiaza de martie

Ascult aria lui Bach...e genul de melodie care te face sa privesti cu ochii mijiti pe fereastra, undeva in departari, pe orizonturi uitate de lume, sau, cel putin, cu oamenii care zburda de fericire. Nu. Asa ceva nu mai gasesti azi...imi zic in gand. As putea totusi inlocui taxiurile galbene cu crinolinele din romanele mele preferate... Intotdeauna am crezut ca locul meu nu e in epoca asta... N-am sa critic evolutia tehnologica; ar fi stupid. Ma bucur de ea zilnic. Dar nu sunt sigura ca ea imi aduce mai multa fericire decat activitatile din alte epoci sau macar mai multa liniste. Cum ar fi sa ma plimb pe malul unui rau zgomotos si sa vad femei la valtoare, spaland camasi tesute chiar de mana lor, saaaau cum ar fi sa ma intalnesc cu prietenii intr-o mansarda ca a lui Eliade si sa ne certam cu inflacarare pe seama unei carti. Cata frumusete in doua epoci diferite! Ma intreb daca pe-a mea o va regreta cineva, candva...

Awesome kids.

Ieri eram în metrou și langă mine se jucau cinci copii, cu vârsta până în 10 ani; patru stăteau pe scaun și o fată din fața lor îi lua la întrebări.

-Săăăă presupuuunem căăă Băsescu ar fi destituit din funcție... Cipriane, dacă ai fi tu președinte acum, ce i-ai transmite fostului președinte? 
- Că m-am spălat pe dinți azi dimineață! (și râde)

Toți oamenii de langă ei din metrou aveau un zâmbet de mulțumire ascuns. Poate ar trebui, cu ocazia asta, să nu mai subestimăm copiii. Chiar dacă nu înțeleg situația, o simt. În mod normal, ne-am fi așteptat ca cineva să enumere lucruri pe care Băsescu nu le-a făcut și pe care el le-ar îndrepta, însă el s-a ancorat în experiența lui limitată, în realitatea cunoscută de el până în acel moment. Și totuși nu e de lepădat sarcasmul infantil... un amestec de naivitate cu șiretenie.

Interviul a continuat:
- Tu dacă ai fi Boc, ce-ai face acum?
Și a trebuit să cobor...Însă spectacolul a fost mișcător...

Rebotezare in tupeu

    Astă seară mi-am permis o aroganță, și anume să-mi amintesc de liceu. Sentimentul nostalgic e atât de mare încât am să ignor băieții și-am să mă refer aici doar la fete. E normal ca într-o clasă de fete să izbucnească mai mereu conflicte, însă noi suntem un exemplu atipic; dacă unele au fost mai curajoase încă de atunci, cand puteam despica firul in patru face-to-face, altele au ales să-și dea arama pe față abia acum, când singurele noutăți le aflăm pe facebook. 
    Mai nou nici nu poți folosi facebook-ul să-ți dai o părere pentru că imediat cineva din umbră (probabil cineva care nu are viață socială și singura lui placere, desfătare, e să urmarească viețile altora) te atacă și, ca si cum nu ar fi de ajuns, urmează un val de like-uri al suporterilor. Și când zic părere, nu mă refer neapărat la o remarcă răutăcioasă.
    Ceea ce e frapant la acest fenomen (pentru că trebuie să recunoastem că ia proporții) este că oamenii nu au avut decența să-și exprime nemulțumirile la timp. În schimb, au ales să facă pe colegele imparțiale sau putem spune chiar draguțe, iar acum se folosesc de facebook să-și etaleze personalitatea prea slabă. Deja mă gândesc la personaje care vor imprumuta termeni din acest articol, doar ca să mă comenteze mai bine, însă n-o să mă mai deranjeze: deja gradul de prefăcătorie a atins apogeul. 
    Lașii sunt, mai nou, și mari experți în ale gramaticii limbii române (au uitat că am fost pregătite la același nivel) și fac confuzie între exprimarea pe site-urile de socializare și limba română literară. În curând o să fiu obligată să mă adresez cu dumneavoastră pe facebook, asta în eventualitatea în care o să le mai adresez vreodată măcar un cuvânt.
    Cam asta e ce am avut de zis și trebuia s-o zic pentru că eu, în comparație cu persoanele vizate, am curajul să spun ceea ce mă deranjează. Dacă va exista feedback, prefer să nu fie unul codat... măcar o dată în viață!

Vechituri

[...] Cand iubesti ai vrea ca el/ea sa fi fost al tau/ta de dinainte de a exista, de dinainte de a fi atins si modelat de cineva sau ceva. Si-ti tot expui modele de "fost el/ea" pe care nu le-ai gustat, de care nu te-ai putut bucura din cauza ignorantei destinului. Ignorantei oare?... sau poate numim asa dreptatea destinului... poate ca suntem mult prea orbi de o furie sentimentala ca sa mai vedem ce anume mai meritam. Uitam ca poate si inima noastra este o epava ce poarta amprenta altor suflete. Dar in febra iubirii nimic nu mai exista, decat daca acel ceva ne loveste brusc. Asa ca, uitam. Uitam si pretindem ca suntem curati, ca noua ni se cuvine tot ce e mai neintinat...


[...] Si stii ca nu e bine sa cazi inspitei, da...stii asta atat de bine, te-au invatat toate lacrimile infiltrate in perna, toate imaginile fetei tale pe care ti le dadea oglinda dimineata urmatoare, si sigur nu le-ai uitat. Cum poate fi o inima atat de slaba si in acelasi timp atat de puternica? Slaba pentru ca e la fel de naiva ca intotdeauna si cedeaza din nou , iar puternica pentru ca e ca un om negru al copilariei noastre: se indreapta spre ratiune incet, tinandu-si desfacuta pelerina si intr-un final o imbrobodeste ascunzand si ultima raza de realitate.

Metroul, pseudo-cititorii s.a.

Primul an intr-o lume putin schimbata. Ca majoritatea oamenilor care se respecta si mai gandesc uneori, mi-am pus problema cititului in metrou. Oare chiar poti in 2 minute sa te concentrezi destul pe pagina unei carti? Se pare ca unii pot, avand in vedere ca-si cara cu ei Descartes, carti de rugaciuni sau publicatii in limbi straine (ignor faptul ca unii citesc coborand scarile). La inceput am criticat atitudinea asta fatarnica de a parea cult si la curent cu toate tendintele europene, insa "on second thoughts" am devenit mai blanda. De ce sa ne criticam noi romanii intre noi? Nu ne e de ajuns proasta reputatie  pe care o avem in exterior? Pana la urma, chiar si incercarea asta de a citi e ceva nobil si ar trebui incurajata. Poate in cele doua minute de drum cuiva ii pica fisa pe o idee, sau poate are o revelatie asupra lumii. Si asa suntem vai de noi, macar daca nu se mai citeste acasa, e bine primit si metroul. Poate in 10 ani, prin intermediul mijloacelor de transport vom deveni mai destepti cu 1%.

temere...

            Stateam la birou si incercam sa ma concentrez pe munca pentru bac...
            Vremea se schimbase brusc spre ploaie; Lumina cerului s-a estompat, tunete se auzeau la intervale inegale, vantul vuia, lovindu-se de piedici. In departare sunetul intermitent al unei alarme de masina se amesteca cu o ambulanta zgomotoasa. 
            Pentru o clipa am avut senzatia sfarsitului apocaliptic... apoi, zambind, m-am calmat, constienta ca acest lucru nu se poate repeta, ca un nou Potop nu va mai fi niciodata. 
           "Dumnezeu nu poate folosi aceeasi tehnica", imi ziceam; dar lipsa de imaginatie te intoarce in ce stii, in memoria limitata si iti permite sa iei seama la noi banuieli inflorite.

            Poate ca nu sunt singura care a trait asa ceva, poate ca si altii, in timpul unei ploi violente s-au simtit la capatul vietii...sentimentul acela de neputinta in fata stihiilor supuse numai Divinitatii. Si ma gandesc ca , poate noi toti, urmasi ai lui Noe, avem, undeva in adancul fiintei, constiinta sfarsitului ca o frica primordiala fata de dreptatea lui Dumnezeu. E oare posibil ca un eveniment atat de maret in istoria omului biblic sa lase urme in constiinta speciei asa cum un pas greu taseaza pamantul si urma lui e vizibila multa vreme dupa aceea?

Desmarginire

Azi cred ca am experimentat toti (cei care stim ce s-a intamplat cu doamna profesoara Diana Popovici) un moment de schimbare a viziunii despre om, in general. Daca in viata de zi cu zi aveam sentimente diversificate, duse uneori pana la indiferenta si repulsie, dupa moarte totul se transforma intr-o blanda tristete. 

De cate ori, mai ales noi, clasa a XII-a E, nu am fost instigate de duritatea ei ca "mama" a clasei! Nu intelegeam de ce nu ni se pot motiva absente cand vroiam noi, de ce trebuia sa avem medii mici la franceza, de ce trebuia sa fim certati si nu aparati. Intotdeauna ne-am legat de slabiciunile ei (pe care nu mai are rost sa le amintesc), de momentele de zapaceala, pana la urma si specifice varstei, fara sa mai privim spre interior.
In amintesc un moment in care, dupa ce a aflat rezultatele analizelor de care era atat de ingrijorata, a intrat in clasa si "a sarit", la propriu, de bucurie, apoi ne-a imbratisat foarte strans. A fost un moment chiar emotionant, in care am simtit ca nu suntem penru ea numai elevi , ci si un sprijin si un aliat. Nu putem nega faptul ca intotdeauna ne-a laudat si a incercat sa pastreze o imagine buna a clasei in fata alor profesori. In cancelarie, tresarea la orice remarca adusa unui elev din clasa noastra, de parca ar fi fost ea insasi responsabila pentru greselile lui.

Sa nu uitam de modul ei haios de a ne avertiza la sapte-opt absente ca deja avem un punct scazut la purtare.Tot ea, mai inchidea un ochi la sfarsitul semestrului si le mai "dregea" pe ici pe colo. Atunci poate era chiar enervanta atitudinea ei, acum totul e o amintire dulce care-i intregeste personalitatea. Desi diferentele dintre mentalitatile generatiei sale si cele actuale sunt uriase, totusi a incercat intotdeauna o apropiere: a continuat pana in ultimul moment sa se implice in activitatile scolare prin intermediul pieselor de teatru, sa inteleaga noua societate si noul tip de umor care atrage tineretul de azi. Tot din aceasta cauza, a incercat mereu sa predea cel putin unei clase din fiecare an scolar, pentru a evita pierderea unei continuitati in evolutia generatiilor.

Nu are rost sa vorbesc acum de cat de bine stia franceza, acest lucru era deja cunoscut. Un lucru pe care nu multi il cunosc insa era faptul ca diriginta noastra scria, ca are piese de teatru care intr-un viitor poate vor fi si publicate si cine stie...poate peste ani, copiii nostri le vor studia la literatura.

Imi amintesc de un joc pe care l-am facut in clasa a IX-a cand trebuia sa scriem pe o hartiuta, lipita pe spatele fiecaruia, unele trasaturi pe care le remarcasem la persoana respectiva. La joc a participat si doamna diriginta si imi amintesc faptul ca aproape toti scrisesem ca e "amuzanta, glumeata, cu simtul umorului". Ce superficialitate de clasa aIX-a! Acum pariez ca toti am scrie cu totul altceva. De altfel, si ea a fost dezamagita in acel moment ca nu i-au fost recunoscute si alte calitati, poate mai importante...Hotarasem ca vom repeta jocul si in clasa aXII-a, insa n-am mai apucat...

Ceea ce ma rascoleste cel mai tare acum e faptul ca in ultimele ore de franceza, clasa era injumatatita. Sper din tot sufletul ca absenta noastra, justificata de teze, sa nu fi contribuit la decizia ei, sa n-o fi dezamagit in vreun fel... Vreau sa cred ca ne-a inteles situatia si ca nu a intentionat niciodata sa ne incurce sau sa ne ingreuneze situatia.

Titlul...nu l-am ales la intamplare...majoritatea colegelor vor intelege ca m-am gandit la poezia Desmarginire a lui Nichifor Crainic, citita de curand de o alta profesoara draga noua in fata clasei, care de altfel a fost nu numai colega, ci si prietena dirigintei. Parca a fost un advertisment la ce avea sa se intample...

In aceste momente propun sa lasam la o parte rautatile fata de "profesorul" din Diana Popovici si sa pastram in memorie momentele in care am simtit si "omul" Diana Popovici, o femeie integra, sensibila, inteligenta si cu o cultura generala incredibila.

Corespondente

Trec printr-o perioada in care realizez cat de vremelnica este viata omului... asta datorita bunicului meu a carui sanatate se subrezeste pe zi ce trece, de aceea mi-am promis mie ca voi face tot posibilul ca il acest ultim an pe care il voi petrece in Braila sa incerc sa adun cat mai multe amintiri cu bunicii mei, pe care... cine stie daca voi avea sansa sa ii revad inainte sa "plece".

Odata cu venirea primaverii, bunicul si-a reluat vechile obiceiuri pe care le practica probabil din clasa a II-a mai exact lucrarea pamantului din curte. M-am oprit in fata lui si l-am intrebat ce mai face; cu vesnica lui rabdare si mi-a explicat, la fel ca intotdeauna, planurile lui. Privind spre pamant, unde el tot muta sapa pentru a delimita niste bariere imaginare, am zarit in varful ei o rama care se zbatea din tot corpul prins in taisul lucios al sapei. Ce moment ciudat... sa vezi cum omul, invalmasit de planurile vietii, nici macar nu ia seama de existenta vietatii, ce sa mai vorbim de suferinta ei... Nici nu am auzit ce mi s-a spus; eram prea marcata de momentul acela decisiv, dar in acelasi timp atat de neimportant.

Gandindu-ma la momentul respectiv toata dupa-amiaza, a fost inevitabil sa nu observ uriasa asemanare dintre rama aflata intr-un moment de rascruce si omul pus exact in aceeasi situatie. Caci daca rama isi are un Dumnezeu in Om(sau cel putin in acel caz) asa si omul se afla subordonat cuiva, fie destinului sau unui Dumnezeu, care in orice moment se poate decide sa isi ia sapa hotararilor si sa rareasca gradina de oameni...

In sfarsit am inteles...

Niciodata nu am priceput dorinta scriitorilor de a se intoarce la copilarie; mi se parea enervant si oarecum strigator la cer sa evoci cu atat de multa slava un moment al vietii tale dominat puternic de instinct si de o ratiune neslefuita. Caci asa ne simteam atunci, nefiind inca dezamagiti de micimea noastra in viata, niste fiinte puternice, importante si care pot avea oricand ce doresc...

Ei, pana acum, nu am simtit niciodata nevoia sa imi reamintesc trecutul, ba chiar eram invaluta de un sentiment de rusine fata de lipsa mea de cunoastere de atunci. Odata venita primavara, si aflandu-ma intamplator pe strada pe care o strabateam zilnic cand ma intorceam de la scoala in clasa intai, am inteles. Tot universul copilariei ma napadea cu fiecare element regasit, cu fiecare pas inaintat pe acel drum. Am revazut gardul curtii de care ma sprijineam, ridicandu-ma pe varfuri ca sa ajung la o crenguta de iasomie inflorita... castanul din care rupeam frunze (uriase pe vremea aceea) pentru a-mi face vant, baltile de apa in care impingeam bucati de gheata, crezandu-ne niste Dumnezei care hotarau soarta Titanicului pe Atlantic, casa darapanata de unde candva imi cumparam sifon la pahar... Chiar daca toate s-au schimbat, amintirile mi le reconstuiau ca pe vremea aceea. Incercand sa ma desprind de iluzie, am avut un soc al distrugerii; totul parea mai mic, mai putin impunator, mai degradat, mai gri... desi, poate pesimismul meu le facea asa, iar ele chiar erau aceleasi vechi toposuri care au stagnat asteptand sa fie redescoperite. Orice ar fi, ele au in trasaturile lor amintirile mele, si pentru asta imi apartin! Parasind drumul si intrand in curtea in care mi-am trait copilaria, am remarcat si aici tristetea prezentului. Desi inca e devreme sa vorbesc de prezenta naturii, eu stiu ca nimic nu va readuce starea de atunci. Dupa-amiezile de primavara cand nu exista calculator, cand televizorul ma plictisea, si ma plimbam in curtea ce-mi parea un teren incomensurabil. Pe atunci, stiam cum evolueaza ghiocelul, stiam pana si cate firicele are, cate isi desfac bobocii intr-o zi... Orice detaliu era sub atentia mea zi de zi si ma bucuram de renasterea naturii cum adultii nu mai pot s-o faca fara egoism. Imi priveam bunicul sapand pamantul curtii si explicandu-mi in acelasi timp cum acolo se vor planta seminte si vor rasari plante, iar vara se vor coace legume, care de asemenea erau asteptate, nu neaparat pentru a fi mancate, cat pentru a ma bucura de miracolul naturii, de tot drumul acela fantastic de la aproape nimic la ceva, ceva cunoscut si aprobat de simturi.

In sfarsit am inteles de ce, de ce copilaria e stimata, de ce e e privita cu un amestec de nostalgie si jubilare: pentru ca e perioada unui alt eu, de care ne-am desprins fara sa stim cand, dar la care ne-am intoarce macar pentru o clipa sa retraim puritatea simtilior, unui eu de care acum ne simtim straini, dar fiind constienti ca disparitia lui e de fapt o prelungire maiastra a eului din prezent...