temere...

            Stateam la birou si incercam sa ma concentrez pe munca pentru bac...
            Vremea se schimbase brusc spre ploaie; Lumina cerului s-a estompat, tunete se auzeau la intervale inegale, vantul vuia, lovindu-se de piedici. In departare sunetul intermitent al unei alarme de masina se amesteca cu o ambulanta zgomotoasa. 
            Pentru o clipa am avut senzatia sfarsitului apocaliptic... apoi, zambind, m-am calmat, constienta ca acest lucru nu se poate repeta, ca un nou Potop nu va mai fi niciodata. 
           "Dumnezeu nu poate folosi aceeasi tehnica", imi ziceam; dar lipsa de imaginatie te intoarce in ce stii, in memoria limitata si iti permite sa iei seama la noi banuieli inflorite.

            Poate ca nu sunt singura care a trait asa ceva, poate ca si altii, in timpul unei ploi violente s-au simtit la capatul vietii...sentimentul acela de neputinta in fata stihiilor supuse numai Divinitatii. Si ma gandesc ca , poate noi toti, urmasi ai lui Noe, avem, undeva in adancul fiintei, constiinta sfarsitului ca o frica primordiala fata de dreptatea lui Dumnezeu. E oare posibil ca un eveniment atat de maret in istoria omului biblic sa lase urme in constiinta speciei asa cum un pas greu taseaza pamantul si urma lui e vizibila multa vreme dupa aceea?