Corespondente

Trec printr-o perioada in care realizez cat de vremelnica este viata omului... asta datorita bunicului meu a carui sanatate se subrezeste pe zi ce trece, de aceea mi-am promis mie ca voi face tot posibilul ca il acest ultim an pe care il voi petrece in Braila sa incerc sa adun cat mai multe amintiri cu bunicii mei, pe care... cine stie daca voi avea sansa sa ii revad inainte sa "plece".

Odata cu venirea primaverii, bunicul si-a reluat vechile obiceiuri pe care le practica probabil din clasa a II-a mai exact lucrarea pamantului din curte. M-am oprit in fata lui si l-am intrebat ce mai face; cu vesnica lui rabdare si mi-a explicat, la fel ca intotdeauna, planurile lui. Privind spre pamant, unde el tot muta sapa pentru a delimita niste bariere imaginare, am zarit in varful ei o rama care se zbatea din tot corpul prins in taisul lucios al sapei. Ce moment ciudat... sa vezi cum omul, invalmasit de planurile vietii, nici macar nu ia seama de existenta vietatii, ce sa mai vorbim de suferinta ei... Nici nu am auzit ce mi s-a spus; eram prea marcata de momentul acela decisiv, dar in acelasi timp atat de neimportant.

Gandindu-ma la momentul respectiv toata dupa-amiaza, a fost inevitabil sa nu observ uriasa asemanare dintre rama aflata intr-un moment de rascruce si omul pus exact in aceeasi situatie. Caci daca rama isi are un Dumnezeu in Om(sau cel putin in acel caz) asa si omul se afla subordonat cuiva, fie destinului sau unui Dumnezeu, care in orice moment se poate decide sa isi ia sapa hotararilor si sa rareasca gradina de oameni...

In sfarsit am inteles...

Niciodata nu am priceput dorinta scriitorilor de a se intoarce la copilarie; mi se parea enervant si oarecum strigator la cer sa evoci cu atat de multa slava un moment al vietii tale dominat puternic de instinct si de o ratiune neslefuita. Caci asa ne simteam atunci, nefiind inca dezamagiti de micimea noastra in viata, niste fiinte puternice, importante si care pot avea oricand ce doresc...

Ei, pana acum, nu am simtit niciodata nevoia sa imi reamintesc trecutul, ba chiar eram invaluta de un sentiment de rusine fata de lipsa mea de cunoastere de atunci. Odata venita primavara, si aflandu-ma intamplator pe strada pe care o strabateam zilnic cand ma intorceam de la scoala in clasa intai, am inteles. Tot universul copilariei ma napadea cu fiecare element regasit, cu fiecare pas inaintat pe acel drum. Am revazut gardul curtii de care ma sprijineam, ridicandu-ma pe varfuri ca sa ajung la o crenguta de iasomie inflorita... castanul din care rupeam frunze (uriase pe vremea aceea) pentru a-mi face vant, baltile de apa in care impingeam bucati de gheata, crezandu-ne niste Dumnezei care hotarau soarta Titanicului pe Atlantic, casa darapanata de unde candva imi cumparam sifon la pahar... Chiar daca toate s-au schimbat, amintirile mi le reconstuiau ca pe vremea aceea. Incercand sa ma desprind de iluzie, am avut un soc al distrugerii; totul parea mai mic, mai putin impunator, mai degradat, mai gri... desi, poate pesimismul meu le facea asa, iar ele chiar erau aceleasi vechi toposuri care au stagnat asteptand sa fie redescoperite. Orice ar fi, ele au in trasaturile lor amintirile mele, si pentru asta imi apartin! Parasind drumul si intrand in curtea in care mi-am trait copilaria, am remarcat si aici tristetea prezentului. Desi inca e devreme sa vorbesc de prezenta naturii, eu stiu ca nimic nu va readuce starea de atunci. Dupa-amiezile de primavara cand nu exista calculator, cand televizorul ma plictisea, si ma plimbam in curtea ce-mi parea un teren incomensurabil. Pe atunci, stiam cum evolueaza ghiocelul, stiam pana si cate firicele are, cate isi desfac bobocii intr-o zi... Orice detaliu era sub atentia mea zi de zi si ma bucuram de renasterea naturii cum adultii nu mai pot s-o faca fara egoism. Imi priveam bunicul sapand pamantul curtii si explicandu-mi in acelasi timp cum acolo se vor planta seminte si vor rasari plante, iar vara se vor coace legume, care de asemenea erau asteptate, nu neaparat pentru a fi mancate, cat pentru a ma bucura de miracolul naturii, de tot drumul acela fantastic de la aproape nimic la ceva, ceva cunoscut si aprobat de simturi.

In sfarsit am inteles de ce, de ce copilaria e stimata, de ce e e privita cu un amestec de nostalgie si jubilare: pentru ca e perioada unui alt eu, de care ne-am desprins fara sa stim cand, dar la care ne-am intoarce macar pentru o clipa sa retraim puritatea simtilior, unui eu de care acum ne simtim straini, dar fiind constienti ca disparitia lui e de fapt o prelungire maiastra a eului din prezent...