Bine ati venit in creierul meu. Scuze pentru deranj!

luni, 9 mai 2011

Desmarginire

Azi cred ca am experimentat toti (cei care stim ce s-a intamplat cu doamna profesoara Diana Popovici) un moment de schimbare a viziunii despre om, in general. Daca in viata de zi cu zi aveam sentimente diversificate, duse uneori pana la indiferenta si repulsie, dupa moarte totul se transforma intr-o blanda tristete. 

De cate ori, mai ales noi, clasa a XII-a E, nu am fost instigate de duritatea ei ca "mama" a clasei! Nu intelegeam de ce nu ni se pot motiva absente cand vroiam noi, de ce trebuia sa avem medii mici la franceza, de ce trebuia sa fim certati si nu aparati. Intotdeauna ne-am legat de slabiciunile ei (pe care nu mai are rost sa le amintesc), de momentele de zapaceala, pana la urma si specifice varstei, fara sa mai privim spre interior.
In amintesc un moment in care, dupa ce a aflat rezultatele analizelor de care era atat de ingrijorata, a intrat in clasa si "a sarit", la propriu, de bucurie, apoi ne-a imbratisat foarte strans. A fost un moment chiar emotionant, in care am simtit ca nu suntem penru ea numai elevi , ci si un sprijin si un aliat. Nu putem nega faptul ca intotdeauna ne-a laudat si a incercat sa pastreze o imagine buna a clasei in fata alor profesori. In cancelarie, tresarea la orice remarca adusa unui elev din clasa noastra, de parca ar fi fost ea insasi responsabila pentru greselile lui.

Sa nu uitam de modul ei haios de a ne avertiza la sapte-opt absente ca deja avem un punct scazut la purtare.Tot ea, mai inchidea un ochi la sfarsitul semestrului si le mai "dregea" pe ici pe colo. Atunci poate era chiar enervanta atitudinea ei, acum totul e o amintire dulce care-i intregeste personalitatea. Desi diferentele dintre mentalitatile generatiei sale si cele actuale sunt uriase, totusi a incercat intotdeauna o apropiere: a continuat pana in ultimul moment sa se implice in activitatile scolare prin intermediul pieselor de teatru, sa inteleaga noua societate si noul tip de umor care atrage tineretul de azi. Tot din aceasta cauza, a incercat mereu sa predea cel putin unei clase din fiecare an scolar, pentru a evita pierderea unei continuitati in evolutia generatiilor.

Nu are rost sa vorbesc acum de cat de bine stia franceza, acest lucru era deja cunoscut. Un lucru pe care nu multi il cunosc insa era faptul ca diriginta noastra scria, ca are piese de teatru care intr-un viitor poate vor fi si publicate si cine stie...poate peste ani, copiii nostri le vor studia la literatura.

Imi amintesc de un joc pe care l-am facut in clasa a IX-a cand trebuia sa scriem pe o hartiuta, lipita pe spatele fiecaruia, unele trasaturi pe care le remarcasem la persoana respectiva. La joc a participat si doamna diriginta si imi amintesc faptul ca aproape toti scrisesem ca e "amuzanta, glumeata, cu simtul umorului". Ce superficialitate de clasa aIX-a! Acum pariez ca toti am scrie cu totul altceva. De altfel, si ea a fost dezamagita in acel moment ca nu i-au fost recunoscute si alte calitati, poate mai importante...Hotarasem ca vom repeta jocul si in clasa aXII-a, insa n-am mai apucat...

Ceea ce ma rascoleste cel mai tare acum e faptul ca in ultimele ore de franceza, clasa era injumatatita. Sper din tot sufletul ca absenta noastra, justificata de teze, sa nu fi contribuit la decizia ei, sa n-o fi dezamagit in vreun fel... Vreau sa cred ca ne-a inteles situatia si ca nu a intentionat niciodata sa ne incurce sau sa ne ingreuneze situatia.

Titlul...nu l-am ales la intamplare...majoritatea colegelor vor intelege ca m-am gandit la poezia Desmarginire a lui Nichifor Crainic, citita de curand de o alta profesoara draga noua in fata clasei, care de altfel a fost nu numai colega, ci si prietena dirigintei. Parca a fost un advertisment la ce avea sa se intample...

In aceste momente propun sa lasam la o parte rautatile fata de "profesorul" din Diana Popovici si sa pastram in memorie momentele in care am simtit si "omul" Diana Popovici, o femeie integra, sensibila, inteligenta si cu o cultura generala incredibila.