Trec printr-o perioada in care realizez cat de vremelnica este viata omului... asta datorita bunicului meu a carui sanatate se subrezeste pe zi ce trece, de aceea mi-am promis mie ca voi face tot posibilul ca il acest ultim an pe care il voi petrece in Braila sa incerc sa adun cat mai multe amintiri cu bunicii mei, pe care... cine stie daca voi avea sansa sa ii revad inainte sa "plece".
Odata cu venirea primaverii, bunicul si-a reluat vechile obiceiuri pe care le practica probabil din clasa a II-a mai exact lucrarea pamantului din curte. M-am oprit in fata lui si l-am intrebat ce mai face; cu vesnica lui rabdare si mi-a explicat, la fel ca intotdeauna, planurile lui. Privind spre pamant, unde el tot muta sapa pentru a delimita niste bariere imaginare, am zarit in varful ei o rama care se zbatea din tot corpul prins in taisul lucios al sapei. Ce moment ciudat... sa vezi cum omul, invalmasit de planurile vietii, nici macar nu ia seama de existenta vietatii, ce sa mai vorbim de suferinta ei... Nici nu am auzit ce mi s-a spus; eram prea marcata de momentul acela decisiv, dar in acelasi timp atat de neimportant.Gandindu-ma la momentul respectiv toata dupa-amiaza, a fost inevitabil sa nu observ uriasa asemanare dintre rama aflata intr-un moment de rascruce si omul pus exact in aceeasi situatie. Caci daca rama isi are un Dumnezeu in Om(sau cel putin in acel caz) asa si omul se afla subordonat cuiva, fie destinului sau unui Dumnezeu, care in orice moment se poate decide sa isi ia sapa hotararilor si sa rareasca gradina de oameni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu