Actoria tristeții

Ăăă.. ce trist ești, bă! Ce față de om trist! Ce tristețe pe capul tău!

Oricare ar fi exprimarea noastră, ideea e aceeași: e rău să fii trist. E o stare inconfortabilă, pe care trebuie să o părăsești imediat, prin mijloace naturale sau mai puțin firești. Nu mijlocul prin care scapi de ea contează, ci finalitatea actului: să fii fericit! sau cel puțin normal, adică într-o stare latentă, în care nevoile tale nu sunt pe primul loc, probabil pentru că îți îndrepți atenția către altceva. Îți va fi mai ușor dacă atenția ta distributivă nu este chiar un lucru cu care să te mândrești.

Dar de ce e atât de rău să fim triști? Nu e oare momentul când suntem cei mai sinceri cu noi înșine? Când gândurile noastre duc la o reevaluare a sinelui și a contextului în care ne aflăm? Da, poate îl despică prea în patru, dar măcar e o analiză temeică. De ce să nu te bucuri când ești trist? Sună paradoxal și antitetic, dar înțelegi ce vreau să spun. Ar trebui să primim tristețea cu toată deschiderea și să o lăsăm să plece singură când dorește, căci, între timp, ea va deforma în noi iluziile duse la extrem pe care ni le-am format. Când ești trist parcă toate gândurile se ivesc din străfundul latent al inimii tale. Ești brusc uimit de toate irealitățile în care te-ai format și ai înaintat. 

E ca și cum, prin tristețe, devii un actor.

Ai dat cortina stupidă a fericirii deoparte, ai lăsat tracul în culise și ai ieșit pe o scenă să îți joci rolul. Publicul e acolo, ești tu care aștepți să conștientizezi realul. Nu îți știi replicile, de fapt le-ai uitat când ai împins cortina fericirii. Acum stai gol, aproape înțepenit, cu lumina rațiunii reflectată asupra ta și te privești în oglinda publicului.

Și cuvintele încep ușor, ușor să iasă, dar sunt atât de taioase încât rănește publicul; fiecare nouă idee e mai sângeroasă, dar ele se succed cu o rapiditate din ce în ce mai mare, lăsând un joc haotic de dungi roșiatice pe spectator. Și te oprești speriat abia atunci când simți că publicul nu mai suportă și faci pasul măreț: arunci către el o fâșie de pansament, cât să își oprească sângerarea și fugi... către cortina fericirii căci nu mai suporți răul creat.

Oare ce s-ar întâmpla dacă ai rămâne acolo? Tu, vinovatul cu tine, rănitul. Oare crezi că de fâșie aveai nevoie? Sau de schimbare? Poate că dacă te-ai fi pansat tu pe tine, prin acea apropiere ar fi fost mult mai ușor ca tu, actorul, să devii una cu tu cel adevărat. Dar noi alegem să fugim din nou spre fericire -una intermitentă și niciodată de ajuns- în loc să încercăm să ne contopim în adevărata fericire de a ne cunoaște limitele și dorințele.