luni, 12 decembrie 2011
Rebotezare in tupeu
Mai nou nici nu poți folosi facebook-ul să-ți dai o părere pentru că imediat cineva din umbră (probabil cineva care nu are viață socială și singura lui placere, desfătare, e să urmarească viețile altora) te atacă și, ca si cum nu ar fi de ajuns, urmează un val de like-uri al suporterilor. Și când zic părere, nu mă refer neapărat la o remarcă răutăcioasă.
Ceea ce e frapant la acest fenomen (pentru că trebuie să recunoastem că ia proporții) este că oamenii nu au avut decența să-și exprime nemulțumirile la timp. În schimb, au ales să facă pe colegele imparțiale sau putem spune chiar draguțe, iar acum se folosesc de facebook să-și etaleze personalitatea prea slabă. Deja mă gândesc la personaje care vor imprumuta termeni din acest articol, doar ca să mă comenteze mai bine, însă n-o să mă mai deranjeze: deja gradul de prefăcătorie a atins apogeul.
Lașii sunt, mai nou, și mari experți în ale gramaticii limbii române (au uitat că am fost pregătite la același nivel) și fac confuzie între exprimarea pe site-urile de socializare și limba română literară. În curând o să fiu obligată să mă adresez cu dumneavoastră pe facebook, asta în eventualitatea în care o să le mai adresez vreodată măcar un cuvânt.
Cam asta e ce am avut de zis și trebuia s-o zic pentru că eu, în comparație cu persoanele vizate, am curajul să spun ceea ce mă deranjează. Dacă va exista feedback, prefer să nu fie unul codat... măcar o dată în viață!
joi, 1 decembrie 2011
Vechituri
[...] Si stii ca nu e bine sa cazi inspitei, da...stii asta atat de bine, te-au invatat toate lacrimile infiltrate in perna, toate imaginile fetei tale pe care ti le dadea oglinda dimineata urmatoare, si sigur nu le-ai uitat. Cum poate fi o inima atat de slaba si in acelasi timp atat de puternica? Slaba pentru ca e la fel de naiva ca intotdeauna si cedeaza din nou , iar puternica pentru ca e ca un om negru al copilariei noastre: se indreapta spre ratiune incet, tinandu-si desfacuta pelerina si intr-un final o imbrobodeste ascunzand si ultima raza de realitate.
luni, 28 noiembrie 2011
Metroul, pseudo-cititorii s.a.
miercuri, 1 iunie 2011
temere...
Vremea se schimbase brusc spre ploaie; Lumina cerului s-a estompat, tunete se auzeau la intervale inegale, vantul vuia, lovindu-se de piedici. In departare sunetul intermitent al unei alarme de masina se amesteca cu o ambulanta zgomotoasa.
Pentru o clipa am avut senzatia sfarsitului apocaliptic... apoi, zambind, m-am calmat, constienta ca acest lucru nu se poate repeta, ca un nou Potop nu va mai fi niciodata.
"Dumnezeu nu poate folosi aceeasi tehnica", imi ziceam; dar lipsa de imaginatie te intoarce in ce stii, in memoria limitata si iti permite sa iei seama la noi banuieli inflorite.
Poate ca nu sunt singura care a trait asa ceva, poate ca si altii, in timpul unei ploi violente s-au simtit la capatul vietii...sentimentul acela de neputinta in fata stihiilor supuse numai Divinitatii. Si ma gandesc ca , poate noi toti, urmasi ai lui Noe, avem, undeva in adancul fiintei, constiinta sfarsitului ca o frica primordiala fata de dreptatea lui Dumnezeu. E oare posibil ca un eveniment atat de maret in istoria omului biblic sa lase urme in constiinta speciei asa cum un pas greu taseaza pamantul si urma lui e vizibila multa vreme dupa aceea?
luni, 9 mai 2011
Desmarginire
De cate ori, mai ales noi, clasa a XII-a E, nu am fost instigate de duritatea ei ca "mama" a clasei! Nu intelegeam de ce nu ni se pot motiva absente cand vroiam noi, de ce trebuia sa avem medii mici la franceza, de ce trebuia sa fim certati si nu aparati. Intotdeauna ne-am legat de slabiciunile ei (pe care nu mai are rost sa le amintesc), de momentele de zapaceala, pana la urma si specifice varstei, fara sa mai privim spre interior.
In amintesc un moment in care, dupa ce a aflat rezultatele analizelor de care era atat de ingrijorata, a intrat in clasa si "a sarit", la propriu, de bucurie, apoi ne-a imbratisat foarte strans. A fost un moment chiar emotionant, in care am simtit ca nu suntem penru ea numai elevi , ci si un sprijin si un aliat. Nu putem nega faptul ca intotdeauna ne-a laudat si a incercat sa pastreze o imagine buna a clasei in fata alor profesori. In cancelarie, tresarea la orice remarca adusa unui elev din clasa noastra, de parca ar fi fost ea insasi responsabila pentru greselile lui.
Sa nu uitam de modul ei haios de a ne avertiza la sapte-opt absente ca deja avem un punct scazut la purtare.Tot ea, mai inchidea un ochi la sfarsitul semestrului si le mai "dregea" pe ici pe colo. Atunci poate era chiar enervanta atitudinea ei, acum totul e o amintire dulce care-i intregeste personalitatea. Desi diferentele dintre mentalitatile generatiei sale si cele actuale sunt uriase, totusi a incercat intotdeauna o apropiere: a continuat pana in ultimul moment sa se implice in activitatile scolare prin intermediul pieselor de teatru, sa inteleaga noua societate si noul tip de umor care atrage tineretul de azi. Tot din aceasta cauza, a incercat mereu sa predea cel putin unei clase din fiecare an scolar, pentru a evita pierderea unei continuitati in evolutia generatiilor.
Nu are rost sa vorbesc acum de cat de bine stia franceza, acest lucru era deja cunoscut. Un lucru pe care nu multi il cunosc insa era faptul ca diriginta noastra scria, ca are piese de teatru care intr-un viitor poate vor fi si publicate si cine stie...poate peste ani, copiii nostri le vor studia la literatura.
Imi amintesc de un joc pe care l-am facut in clasa a IX-a cand trebuia sa scriem pe o hartiuta, lipita pe spatele fiecaruia, unele trasaturi pe care le remarcasem la persoana respectiva. La joc a participat si doamna diriginta si imi amintesc faptul ca aproape toti scrisesem ca e "amuzanta, glumeata, cu simtul umorului". Ce superficialitate de clasa aIX-a! Acum pariez ca toti am scrie cu totul altceva. De altfel, si ea a fost dezamagita in acel moment ca nu i-au fost recunoscute si alte calitati, poate mai importante...Hotarasem ca vom repeta jocul si in clasa aXII-a, insa n-am mai apucat...
Ceea ce ma rascoleste cel mai tare acum e faptul ca in ultimele ore de franceza, clasa era injumatatita. Sper din tot sufletul ca absenta noastra, justificata de teze, sa nu fi contribuit la decizia ei, sa n-o fi dezamagit in vreun fel... Vreau sa cred ca ne-a inteles situatia si ca nu a intentionat niciodata sa ne incurce sau sa ne ingreuneze situatia.
Titlul...nu l-am ales la intamplare...majoritatea colegelor vor intelege ca m-am gandit la poezia Desmarginire a lui Nichifor Crainic, citita de curand de o alta profesoara draga noua in fata clasei, care de altfel a fost nu numai colega, ci si prietena dirigintei. Parca a fost un advertisment la ce avea sa se intample...
In aceste momente propun sa lasam la o parte rautatile fata de "profesorul" din Diana Popovici si sa pastram in memorie momentele in care am simtit si "omul" Diana Popovici, o femeie integra, sensibila, inteligenta si cu o cultura generala incredibila.
marți, 22 martie 2011
Corespondente
Gandindu-ma la momentul respectiv toata dupa-amiaza, a fost inevitabil sa nu observ uriasa asemanare dintre rama aflata intr-un moment de rascruce si omul pus exact in aceeasi situatie. Caci daca rama isi are un Dumnezeu in Om(sau cel putin in acel caz) asa si omul se afla subordonat cuiva, fie destinului sau unui Dumnezeu, care in orice moment se poate decide sa isi ia sapa hotararilor si sa rareasca gradina de oameni...
joi, 10 martie 2011
In sfarsit am inteles...
Niciodata nu am priceput dorinta scriitorilor de a se intoarce la copilarie; mi se parea enervant si oarecum strigator la cer sa evoci cu atat de multa slava un moment al vietii tale dominat puternic de instinct si de o ratiune neslefuita. Caci asa ne simteam atunci, nefiind inca dezamagiti de micimea noastra in viata, niste fiinte puternice, importante si care pot avea oricand ce doresc...
Ei, pana acum, nu am simtit niciodata nevoia sa imi reamintesc trecutul, ba chiar eram invaluta de un sentiment de rusine fata de lipsa mea de cunoastere de atunci. Odata venita primavara, si aflandu-ma intamplator pe strada pe care o strabateam zilnic cand ma intorceam de la scoala in clasa intai, am inteles. Tot universul copilariei ma napadea cu fiecare element regasit, cu fiecare pas inaintat pe acel drum. Am revazut gardul curtii de care ma sprijineam, ridicandu-ma pe varfuri ca sa ajung la o crenguta de iasomie inflorita... castanul din care rupeam frunze (uriase pe vremea aceea) pentru a-mi face vant, baltile de apa in care impingeam bucati de gheata, crezandu-ne niste Dumnezei care hotarau soarta Titanicului pe Atlantic, casa darapanata de unde candva imi cumparam sifon la pahar... Chiar daca toate s-au schimbat, amintirile mi le reconstuiau ca pe vremea aceea. Incercand sa ma desprind de iluzie, am avut un soc al distrugerii; totul parea mai mic, mai putin impunator, mai degradat, mai gri... desi, poate pesimismul meu le facea asa, iar ele chiar erau aceleasi vechi toposuri care au stagnat asteptand sa fie redescoperite. Orice ar fi, ele au in trasaturile lor amintirile mele, si pentru asta imi apartin! Parasind drumul si intrand in curtea in care mi-am trait copilaria, am remarcat si aici tristetea prezentului. Desi inca e devreme sa vorbesc de prezenta naturii, eu stiu ca nimic nu va readuce starea de atunci. Dupa-amiezile de primavara cand nu exista calculator, cand televizorul ma plictisea, si ma plimbam in curtea ce-mi parea un teren incomensurabil. Pe atunci, stiam cum evolueaza ghiocelul, stiam pana si cate firicele are, cate isi desfac bobocii intr-o zi... Orice detaliu era sub atentia mea zi de zi si ma bucuram de renasterea naturii cum adultii nu mai pot s-o faca fara egoism. Imi priveam bunicul sapand pamantul curtii si explicandu-mi in acelasi timp cum acolo se vor planta seminte si vor rasari plante, iar vara se vor coace legume, care de asemenea erau asteptate, nu neaparat pentru a fi mancate, cat pentru a ma bucura de miracolul naturii, de tot drumul acela fantastic de la aproape nimic la ceva, ceva cunoscut si aprobat de simturi.
In sfarsit am inteles de ce, de ce copilaria e stimata, de ce e e privita cu un amestec de nostalgie si jubilare: pentru ca e perioada unui alt eu, de care ne-am desprins fara sa stim cand, dar la care ne-am intoarce macar pentru o clipa sa retraim puritatea simtilior, unui eu de care acum ne simtim straini, dar fiind constienti ca disparitia lui e de fapt o prelungire maiastra a eului din prezent...
duminică, 27 februarie 2011
Potiunea fermecata
sâmbătă, 5 februarie 2011
[Fun?] facts about Conquiztador
Desi Conquiztador se presupune a fi un joc al omenilor insetati de cultura, care vor sa isi testeze cunostintele generale sau sa si le imbunatateasca, totusi, la o privire mai atenta se pot sesiza lucruri nu tocmai placute.
1. Distranta mica de la buna la pu...(pici). Este aproape o exceptie sa nu intalnesti jocuri in care oamenii par prietenosi la inceput, dar pe parcurs, in timp ce tu le cuceresti teritoriile, sa inceapa sa foloseasca tot felul injurii: unele pe fata, altele mascate pentru a evita interdictiile.
2. Cele doua intrebari universale. Jucand Conquiztador, te simti parca in lumea oamenilor care nu stiu altceva decat sa intrebe "Cati ani ai?" si "De unde esti?". Apoi, in fuctie de raspunsul acestor intrebari mai poate aparea maxim o intrebare: "Imi dai si mie id-ul tau?", dar daca varsta ta nu e pe masura asteptarilor deja te poti multumi cu tacerea si te poti concentra in continuare la lupta.
3. Conquiztador = Matrimoniale. Daca nu ai pierdut pana acum cateva secunde din viata analizand discutiile de pe chatul din stanga, te felicit. Probabil te-ai fi inspaimantat de cerintele unor fiinte hibride, care uita pentru ce este destinat acel site. Am sa citez doar cateva dintre replici:
- "fete frumoase la privat?"
- "ai de gand sa le arati furtunu de pompier?"
- "caut id fata 12 ani"
- "o femeie la privat acum"
- "top,top,top pup cu drag:*:*"
- "taci mucosule"
- "bestia mea mica lma>:D<"
- "carameaua mea:X:*"
- "sunt cam dezbracata:))"
4. Dificultatea intrebarilor lasa de dorit. De la un timp, muuulta lume are asa o cultura generala la unele intrebari... Totul se datoreaza tacticii supermoderne de abordare a intrebarii. De exemplu:
Cine a scris "Sburatorul"?
A.Eminescu
B. Pillat
C. Ion Heliade-Radulescu
D. Arghezi
"Oare care sa fie raspunsul?!? Dar hei, oare de ce numai Ion Heliade-Radulescu are numele intreg? Ia sa il pun eu pe asta!" Si asa se intampla la majoritatea raspunsurilor... Cu cat e numele mai lung, cu atat fiti siguri ca ala e raspunsul corect.
5. Cui ii apartine citatul? Sincer acum, mai ai nevoie de variante? Evident ca EMIL CIORAN!! Deci eu nu pot sa inteleg. De ce se insista atat de mult pe Cioran? Numai el are sintagme interesante dintre toti marii oameni de cultura romani? Dar M.Eminescu, L.Blaga, N.Iorga? Din cate imi amintesc eu Cioran nu se studiaza la clasa si, mai mult, rar aud pe cineva sa il citeasca.
In fine, nemultumiri apar intotdeauna, e aproape inevitabil. Totusi, ar trebui sa fim mai atenti la rolul pe care il are acest joc si sa constientizam ca a fost si este un lucru minunat ca a ajuns atat de popular. Ar fi moral, ca noi sa pastram respectul pentru cunostinte si sa nu schimbam rolul lui educativ intr-unul al cultivarii cocalarismului.
vineri, 4 februarie 2011
Chiloteii rosii - un must-have spiritual

Nu acum mult timp, mai exact în perioada dinaintea Anului Nou, aveam o atitudine foarte sarcastica cu privire la obiceiul stupid al oamenilor de a purta lenjerie intimă roşie în noaptea anului nou. Ceea ce mi se părea strigator la cer este ca nici măcar nu ştiau motivul pentru care trebuia neapărat sa faci asta; ba ca iti aducea noroc tot anul (desta suntem o natie de oameni asa fericiţi), ba ca "asa trebuie". In fine, am considerat ca e mai bine sa las oamenii in bezna neştiinţei lor decat sa mă lupt cu morile de vant. De curand, însă, am urmărit o emisiune in reluare a lui Oreste, in care se vorbea de cele 7 Chakre majore care au în rol în vindecare, fiecare chakra ocupandu-se de o anumită porţiune a trupului. Asadar chakrei aflate la baza coloanei vertebrale sau raspunzatoare de organele genitale ale omului ii corespunde culoarea rosie. De aceea, folosirea lenjeriei intime de culoare rosie nu face decat sa ne umple de energie benefica si sa îmbunătăţească subtil diverse domenii cum ar fi: viaţa sexuală, situaţia financiară, forţa de a continua.
Ce am invatat din aceasta experienţă e ca tind prea uşor sa judec unele păreri. Cu toate acestea, este de neiertat faptul ca oamenii actioneaza fără a avea un temei binestabilit, ca aleg sa adopte informaţii auzite de oriunde fara a trece prin filtrul minţii esenţa lor...
Hai sa inventam meserii
În urma unor discuţii pe care le-am purtat cu o prietenă despre Facultatea de Comunicare si relatii publice la care doresc sa fiu studenta de anul viitor, am descoperit un lucru fenomenal, si anume, cum ma voi numi eu ca practicanta a meseriei. În acel moment de răscruce al vieţii mele, mi-am dorit pentru prima data de cand sunt pe lume sa fiu barbat. De ce? Daca as fi absolvit aceasta facultate in calitate de mascul, as fi zis ca voi deveni PR, dar ca fata e ceva mai complicat.
Avand în vedere ca denumirea meseriei e o prescurtare, m-am gandit la început ca voi avea acelaşi nume. In cel mai rău caz as fi fost "PRă" sau "PRiţă", dar se pare ca cei care au formulat femininul acestui substantiv au fost muuult muuult mai creativi. Aşadar, ei s-au gandit ca cel mai potrivit termen este "piarizdă". Si acum ma imaginez a fi Mircea Badea : "Deci cum?! :))" Din toate sufixele existente in aceasta limba s-a gasit exact "izda"?? Sau poate inventatorii cuvantului (misogini, de altfel) s-au gandit sa le aducă femeilor aminte ce sunt cu adevărat.
Bineînţeles ca următorul pas pe care l-am făcut a fost sa verific in dicţionar (si in Nomenclatorul de meserii) denumirea, însă termenul este mult prea modern ca sa fie inclus. Asta însă nu este o scăpare din situaţie, deoarece corectitudinea cuvintelor din dicţionar este data de frecvenţa utilizarii lor în limba vorbită. Aşadar, romanii pronunţă "piarizda", dicţionarul va avea cuvantul "piarizda"...
Si acum voi face un exerciţiu de imaginatie, în care eu, proaspat studenta a acestei facultati, ma duc la Fortele de munca. Acolo, intalnesc o tanara drăguţă, 90-60-90, care a castigat acel loc de munca prestand servicii suspusului si care habar nu are ca exista pe lumea asta o asemenea meserie. Ce ar intelege ea oare...?
A plange sau a nu plange...
Intotdeauna mi s-a reprosat ca plang prea mult. Bineinteles ca "multul" aceasta este de fapt un "des" prost exprimat. Iar "desul" denumeste de fapt lucruri insignifiante, care il mod normal nu ar atinge substratul sentimental al unei fiinte. Sa nu uitam expresia "Plangi degeaba!" care e de-a dreptul aberanta. Cat de redus sa fii sa poti scoate pe gura o astfel de replica? Normal ca plangi dintr-un motiv. Nimeni nu plange ca s-a plictisit sau ca sa se spele pe fata. Chiar daca nu sunt evindente pentu toti, cauzele care declanseaza o astfel de stare sunt demne de a fi observate nu neaparat de o minte ascutita, cat mai degraba de o persoana cu spiritualitate dezvoltata. Motivul pentru care plangi (si ma refer aici la plansul din tristete) e faptul ca in acel moment creierul tau constientizeaza spontan ca realitatea universala e nu numai diferita, ci mult mai aspra decat ideea de realitate pe care tu ti-ai construit-o pana in momentul respectiv.
Putem asemana viziunea noastra despre viata cu un aisberg care este supus incalzirii globale: pe masura ce timpul trece, se vor desprinde bucati de gheata din el. Asa functioneaza si creierul nostru, care, fara sa vrea, este supus loviturilor vietii. Si desi ratiunea noastra tinde sa ajunga apa pura, lichida si sa transforme cu totul gheata incipienta, aceasta incercare nu va ramane decat nefinalizata, intrucat omul detine o subiectivitate sui generis.
O alta terorie a plansului care mi-a fost data sa o aud este ca se trage din imaturitatea mea. Si daca voi plange pana adanci batraneti, inseamna ca eu nu voi ajunge niciodata sa gandesc matur? Dar daca s-ar gasi acum o carte in care marii ganditori ai lumii ar fi prezentati ca oameni sensibil care s-au exteriorizat, ce explicatie s-ar mai gasi? Atunci probabil s-ar schimba lucrurile, pana atunci insa eu raman o "mucoasa" rasfata, care trebuie neaparat sa invete sa devina indiferenta la problemele personale si nu numai, pentru ca altfel nu voi fi asimilata de socitate decat ca un om slab, usor de exploatat, care are mult prea putine de oferit in comparatie cu "marii tupeisti".