Dor postmodern (II.)

TU nu mai esti aici dar oare...
negând absența ta nu nasc chiar o prezență?
căci minus și cu minus nasc ușor un pozitiv
iar nu și niciodată fac mereu afirmativ
și chiar dacă în prezent mă bucur de a ta reprezentare
cât la sută din visele mele pot enunța că NU sunt hiper-reale?

Privesc, dar privesc greșit...

Aproape nici nu mai pot număra
(pe degete nici nu se mai pune problema)
de câte ori mi-a fost  reproșat 
că nu privesc în ochi.

Ascult atent, răspund corect 
și, totuși, pentru ei, incomplet.

Dar nu-s contabila privirilor mele
nici vreun evreu zgârcit să se tocmească,
sunt doar femeie ce iubește vizual:
iubesc continuu, privesc continuu pe cel iubit
ca nu cumva, întorcând privirea, să scadă iubirea mea.

Iubesc, dar privesc greșit.
Privesc cu ochi migdalați
Cu ochi de asiatic cu pereți îngustați...
Privesc, deci, realități tăiate de mijirea ochilor
Decupate, pe furiș, de dușmanul îndrăgostit din mine.

Și mă-ntreb...Cum ar fi fost să iubesc oarbă?
Eu cred că n-aș mai fi iubit orbește!

Fuga nocturnă

Pe dinăuntrul pleoapelor te-ai regăsit deodată;
te simți încremenit.
nu-ți pare bine să știi că ești privit,
chiar dacă te privesc cu-atâta duioșie...
ai vrea să fugi.
să-ți scoți trupul de sub asediul dur al viselor (de ce nu, visurilor?) mele
și-atunci te rogi ca pentru o clipă
să nu încerc s-adorm, să-mi fie dor de viață, să mă întorc la om.
și semiluni întoarse apar pe cerul minții
lumina-ți este ghidul și tu te furișezi
și inima îți bate că știi c-o să trișezi.
dar doru-i drogul nopții iar genele se-nchid
și sfori de inconștient în jurul tău se prind.

Dezrădăcinat pe teren propriu...

Sunt un stejar.
iubesc oxigenul în care îmi desfac brațele zi de zi.

Sunt un stejar
iubesc pământul în care mi-am întins 
-fără nicio strângere de inimă- rădăcinile.

Anii trec.
și din ce în ce mai mult se prefac în dușmani ai rădăcinilor mele.

Le răpesc.
una câte una și le aruncă pe alte tărâmuri
slăbindu-mă treptat, golindu-mă de toată iubirea îngropată
chiar în adâncul ființei mele.

Și clipe curg. 
pe bandă rulantă schimbându-mi, pe simțite, statutul
din puternicul stejar în dezrădăcinatul.

Fără jenă...chiar pe teren propriu...

Actoria tristeții

Ăăă.. ce trist ești, bă! Ce față de om trist! Ce tristețe pe capul tău!

Oricare ar fi exprimarea noastră, ideea e aceeași: e rău să fii trist. E o stare inconfortabilă, pe care trebuie să o părăsești imediat, prin mijloace naturale sau mai puțin firești. Nu mijlocul prin care scapi de ea contează, ci finalitatea actului: să fii fericit! sau cel puțin normal, adică într-o stare latentă, în care nevoile tale nu sunt pe primul loc, probabil pentru că îți îndrepți atenția către altceva. Îți va fi mai ușor dacă atenția ta distributivă nu este chiar un lucru cu care să te mândrești.

Dar de ce e atât de rău să fim triști? Nu e oare momentul când suntem cei mai sinceri cu noi înșine? Când gândurile noastre duc la o reevaluare a sinelui și a contextului în care ne aflăm? Da, poate îl despică prea în patru, dar măcar e o analiză temeică. De ce să nu te bucuri când ești trist? Sună paradoxal și antitetic, dar înțelegi ce vreau să spun. Ar trebui să primim tristețea cu toată deschiderea și să o lăsăm să plece singură când dorește, căci, între timp, ea va deforma în noi iluziile duse la extrem pe care ni le-am format. Când ești trist parcă toate gândurile se ivesc din străfundul latent al inimii tale. Ești brusc uimit de toate irealitățile în care te-ai format și ai înaintat. 

E ca și cum, prin tristețe, devii un actor.

Ai dat cortina stupidă a fericirii deoparte, ai lăsat tracul în culise și ai ieșit pe o scenă să îți joci rolul. Publicul e acolo, ești tu care aștepți să conștientizezi realul. Nu îți știi replicile, de fapt le-ai uitat când ai împins cortina fericirii. Acum stai gol, aproape înțepenit, cu lumina rațiunii reflectată asupra ta și te privești în oglinda publicului.

Și cuvintele încep ușor, ușor să iasă, dar sunt atât de taioase încât rănește publicul; fiecare nouă idee e mai sângeroasă, dar ele se succed cu o rapiditate din ce în ce mai mare, lăsând un joc haotic de dungi roșiatice pe spectator. Și te oprești speriat abia atunci când simți că publicul nu mai suportă și faci pasul măreț: arunci către el o fâșie de pansament, cât să își oprească sângerarea și fugi... către cortina fericirii căci nu mai suporți răul creat.

Oare ce s-ar întâmpla dacă ai rămâne acolo? Tu, vinovatul cu tine, rănitul. Oare crezi că de fâșie aveai nevoie? Sau de schimbare? Poate că dacă te-ai fi pansat tu pe tine, prin acea apropiere ar fi fost mult mai ușor ca tu, actorul, să devii una cu tu cel adevărat. Dar noi alegem să fugim din nou spre fericire -una intermitentă și niciodată de ajuns- în loc să încercăm să ne contopim în adevărata fericire de a ne cunoaște limitele și dorințele.

Dor sinestezic

dor- să te amesteci în miros de frunte transpirată
dor- să fii strivit, tu, carne, de carne alterată
dor- să inhalezi expirații de nesomn
dor- să vezi stricat contururi de neom

dor de rău, dor de nebine
dor să-mi torn tristețea-n tine
dor cu săgetari tăioase
până-n inimile noastre.

dor hain, rulează fin...

404 Redirecționare eronată

Credeam că urăsc acea Orhidee
perfectă pentru unii, ademenitoare pentru alții
simțeam cum iubesc toate florile din lume
chiar și pe cele urât mirositoare
numai pe ea o respingeam din inima mea...
până-ntr-o zi când
ridicându-mi capul din câmpul de flori
am ințeles că-mi dirijam greșit iubirea;
era Soarele cel ce-l uram
fiindcă-i dădea atâtea raze de lumina numai ei
umbrind din egoism tot ce-avea altă petală
și m-am uitat apoi subit spre mine
și ridicându-mi brațu-am tresărit:
era chiar o petală de Orhidee
la fel de însetată de lumină
ca și cealaltă...
am închis ochii, am strâns pumnii și-am decis: 
de azi voi urî Soarele!
căci de el depinde frumusețea petalei mele...

Prin cine?

Atunci când ai rănit
ai forat în mine un Triunghi al Bermudelor...
și s-au duuus în el val-vârtej
muuulte frumoase ale trecutului;
acum stau în întuneric, înfricoșate
le e frică să mai iasă la lumină...
și muuulte alte frumoase vor trebui să mai vină
să umple de tot acel gol protector
și-abia atunci când vor fi destule
voi fi dispusă din nou să mă omor
prin tine...
pe mine...

Egoismul din cutie

Gânditi toți outside the box
fie că vă vine natural,
fie că gândiți așa numai pe o pagină de CV.

Gândiți toți outside the box
dar lăsați-mă pe mine să rămân în cutie
e cald și bine și nu trage nimeni de mine.

Gândiți toți outside the box
și lăsați-mi mie tradiționalitatea din cutie
nu mă supăr; vă promit c-o s-o port cu mândrie.

Căci, gândind toți outside de box,
veți deveni, treptat, banalul din gândire
iar vechiul din cutie va fi noul meu și doar al meu

 după care veți tânji...

Aşa cum uiţi o umbrelă în metrou...

Hm, am momente- ai zice masochiste,-
în care mă rog să mă uiti.
simplu, brusc şi iremediabil
aşa cum uiţi o umbrelă în metrou.

Căci odată neatinsă de mâinile tale
îi revine şi-ntreaga identitate:
va fi din nou umbrela!, fără posesive, fără adjective
dar, totuşi, va fi posibila umbrelă posedabilă

...de alte mâini... 
care nu vor alinta neapărat mai frumos,
dar care vor şti să ţină umbrela mai strâns 
decât precedentele...

De la el catre ea.

"Tu esti o fata speciala."
si stii de ce esti atat de speciala?
pentru ca stiu ca nu-ti place sa fii ca ele
sau mai bine zis "cu ele"
in gloata de sani si plete fara insemnatate.
tu vrei sa fii acei sani, acele plete!
dar ceea ce nu stii tu 
este ca tocmai asta ti-e slabiciunea
pe care eu o folosesc cu maiestrie
spunandu-ti ca imi esti speciala
si alungandu-ti grijile
fara sa probezi nimic,
fara sa vizezi nimic mai mult
decat cuvinte secate de insemnatate
spuse cu degete incrucisate pe la spate 
sau poate chiar in jurul fiintei tale
furandu-ti energia 
sau naivitatea,
dar mai ales libertatea. 

Munca cu manusile

Exista oameni cu care nu te poti purta decat cu manusi.
nu stiu cine i-a creat asa...
daca a fost o simpla eroare de executie
sau o voita intentie
sa foloseasca materiale moi,
(ori aproape solubile)
materiale prin care iti poti trece usor degetele
fara sa-ti pese ca-i strici forma de baza
dorind sa cunosti tactil,
sa strangi,
sa remodelezi,
crezandu-te un Dumnezeu mai bun,
sau poate un Diavol.
si in munca asta de olar
ai uitat ca nu te poti baza pe manuale!
ai impins mana prea adanc in forma
o data, de doua ori, inaintand spre infinit
pana ai scos tot miezul afara...

Despre Alexandri

Nu stiu de unde a mai aparut prin popor aniversarea Alexandrilor si Alexandrelor. S-ar parea ca pe 30 august se cinsteste Sfantul Alexandru (care nici macar nu e trecut cu cruce neagra). Dar culmea, se sarbatoreste si un Sfant Ioan alaturi de el, de ce nu ne-am pus sa-i uram si pe acestia?! Probabil vreunui Alexandru(e) i-a convenit sa primeasca ceva cadouri si urari cu ocazia asta.

Nu zic ca nu e bine sa cinstim sfintii, e admirabil, insa o facem numai cand ne convine, la modul: "Bai, Alexandre, maine dai berea aia!". In cazul acesta, "timidul" Alexandru se pregateste cum se cuvine. Daca o Alexandra se asteapta sa primeasca un cadou, atunci ne revoltam: "Da'cine e Sfantu'Alexandru asta, de unde l-ati mai scos?". Ambele cazuri sunt la fel de triste avand in vedere ca am ajuns sa spunem cuiva "la multi ani" in functie de propriile interese. 

Poate ar fi mai bine sa ne asumam conceptiile despre viata. Nu crezi in religie? Atunci de ce iti serbezi ziua de nume? Nu esti constient ca tu esti important in ziua aia pentru ca se cinsteste un om admirabil din istorie? In care, culmea, tu nu crezi. Venim cu pretentii ca nu am fost urati, ca a uitat lumea de existenta noastra si ca nu ne-a pupat in fund in asa zi importanta, cand, de fapt, noi habar nu avem cine a fost Sfantul Alexandru. Ne e sila sa "gugalim" putin, dar avem asteptari de la ceilalti...

Second me.

Notiunea de "prieten" este hiperuzata si este, oarecum, supusa reflectarii poliedrice. Hai, stiu ca va mai aduceti aminte: Enigma Otiliei - Otilia e vazuta din perspectiva mai multor persoane. Hm, da. Asa e si cu prietenia: fiecare are propria opinie despre prietenie, deci o sa refuz sa fac o definire ca la carte. Pot spune, dupa un model binecunoscut de generatia mea, ca "Prietenia nu se defineste, se simte!" (vezi Veritasaga).

Nu mai este un secret faptul ca ne facem prieteni ca sa ne folosim de ei, oricum ne facem prieteni doar din proximitate. Suna trist, poate prea rough dar hai sa fim realisti. Iti faci prieteni din varii motive: fie ca vrei sa te distrezi alaturi de ei, ca vei sa ai confesori, ca vrei sa ai pe cineva gata sa-ti sara in ajutor si asa mai departe.

Eu am ales alt mod de a ma folosi: mi-am ales prietena pentru ca este Eu-cea-cuminte. Este personalitatea mea dubla... Tyler Durden-ul meu - doar ca la mine dublura e mai etica decat originalul. Pentru ca trec usor de la o stare la alta, pentru ca uneori nu stiu ce e bine pentru mine. Deci ea, cu toate acuzele de egoism aduse, e altruista pentru mine, fie ca realizeaza sau nu. Modul ei de a fi, atitudinea pe care o adopta fata de faptele mele, mimica fetei sunt verificarea mea. Este sita fiintei mele, pe care uneori o folosesc - atunci cand ascult de ea, alteori nu - si atunci o dojenesc ca nu mi-a dat una in cap la timpul potrivit.

Este eu in varianta 90% din timp vesela [doar langa ea uscatorul de rufe poate fi Mircea Badea, aplica de pe tavan Dan Capatos iar branza are semnificatie doar daca e prăjâtî], este omul care ma scoate din depresii si uneori, omul pe care il bag in depresii. Uneori cred ca ar merita Premiul Nobel pentru Pacea-din-sufletul-meu si pentru Cel-mai-bun-imblanzitor-de-pesimisti. Ce The taming of the shrew?! Shakespeare trebuia sa scrie despre noi doua si sigur ar fi avut si mai mult succes!!!

Ca in orice prietenie, nu este mereu totul roz... asta pentru ca eu vreau s-o trag pe Alina-cea-cuminte inspre Alina-prezenta. Atunci apar tensiuni, apare ruptura... dar cu timpul revin, mereu revin pentru ca nu pot sa ma lepad de mine, pentru ca imi pierd echilibrul cu jumatate de fiinta si-atunci balata inclinata nu ma mai lasa sa traiesc.

Important este, cred, ca am ajuns sa ma iubesc iubind-o pe ea si viceversa.

Very important post-scriptum

to: Carmen, Catalina, Corina, Monica.

message: I love you too, I swear! Si voi aveti cate un rol.

"Doo" vizite.

De fiecare data cand ma duc la biblioteca ma intorc dezamagita. In vara asta nu am fost decat de doua ori la biblioteca pentru copii (pentru ca este mai aproape de mine si pentru ca nu ma pot lauda INCA cu toate operele de acolo citite).

Prima vizita: Iulie. Caldura. Intru in incaperea cu literatura romana si zaresc masa unde bibliotecarele lasa cartile recent returnate. Curioasa, ma duc repejor spre masa, crezand ca o sa pot primi recomandari de la niste tineri care tocmai au terminat de citit niste carti mega interesante.
Prima carte: Moara cu noroc. Imi zic plictisita in gand: bifaaat!
O ridic sa ma uit la urmatoarea: "Eminescu - Poesii". Imi zic: Atat de clasic!
A treia carte: Moara cu noroc. Deja ma enerva situatia.
Si-am tot rascolit. Numai carti elementare, numai carti recomandate de "doamna".

Ce se intampla? Chiar atat de plictisiti suntem de literatura? Pentru ca refuz sa cred ca ne procuram cartile doar din magazine si librarii. Situatia vanzarii cartilor nu e deloc una prea buna. Deci,[again] ce se intampla? Chiar am ajuns sa ne rezumam la strictul necesar? La ..."Asta imi trebuie pentru Bac?".

De ce nu putem sa luam cartile in corelatie cu hainele? In cazul hainelor, avem mandria sa fim oarecum unici. Nu neaparat printr-un item anume, ci printr-un stil propriu. Va rog sa observati ca am zis "mandrie" - deci o calitate-, nu orgoliu, desi, in cazul cartilor, nici ala n-ar strica. De ce nu putem fi mandri si in ceea ce citim? De ce sa nu ajungem sa stim cate ceva si despre operele contemporane pe care oricum nu avem cum sa le studiem la scoala. Cum iti explici sa treci peste Cioran [care lipseste, cu desavarsire, din manualul de limba romana], dar pe care toata Franta il lauda si-l citeaza?

Chiar o sa ajungem ca taranoiul ala care a citit atat de multe carti incat nu-si mai aminteste niciuna? Radem si ne amuzam tare de el, dar oare suntem departe? Daca am face un exercitiu sa lasam la o parte cartile citite pentru scoala, am avea cu ce ramane? ...

A doua vizita: August. Canicula. Cu gandul la aceeasi masa. Era de data asta goala. Sper doar ca bibliotecarele sa fi fost mai harnice si sa fi pus cartile deja pe raft... pentru ca nu pot trai cu gandul ca deja bate vantul prin biblioteca aia. A, ba nu! Nu bate vantul pentru ca sunt copiii la internet.

Patru scaune toate ocupate cu baietei care se joaca. Dar iata o anomalie: trei dintre ei se bat, se impusca si conduc masini de curse. Celalalt, in schimb, imbraca si accesorizeaza o papusa. [Eu in timpul asta asteptam sa vina bibliotecara sa imi inregistreze cartile.] Deja vedeam in el cocalarul din viitor. Ii alesese papusii o rochie neagra scurta si mulata, cercei si lant de aur si tocurile cele mai inalte. In ton cu accesoriile o geanta aurie. Iat-o pe Barbie a noii Romanii: o piranda care se pregateste sa iasa la o samanta. Scotoceste putin prin browser pentru ca se terminase melodia Antoniei; acum isi baga un CRBL si se intoarce la jocuri. Face manichiura unei domnisoare.

Intre timp m-a vazut bibliotecara asteptand si s-a indreptat spre mine, lasand si eu, cu ocazia asta, saracul [cu duhu?] baiat sa se joace in pace cu fetitele lui.

Cand merg singura pe jos e momentul meu cel mai prielnic pentru analiza. Asa ca am pornit spre casa pe jos.  Acum nu ma mai gandeam la baiatul acela - sigur e victima unei educatii ce lasa de dorit - ci la ideea in sine. Sa stai intr-o insitutie cu munti de cultura [ca daca ai pune la un loc toate cartile asta ar iesi: un munte] si tu sa alegi sa faci unghii cu oja, mi se pare strigatoare la cer. Cred ca pana si poza lui Blaga, afisata pe lucrarile lui de filozofie, lacrimeaza in timpul jocului. Poate mai rau decat icoana Maicii Domnului din biserica aceea din Harghita.

E cumplit oameni buni. Asta mi-a adus [din nou!] aminte de reclama cu Samsung de pe Biblioteca Nationala, de zici ca e sediul firmei, nu altceva...

Despre scrisori si expeditori

Mare scrisoare, mare ce a mai scris un tanar! Share-uri peste share-uri, nebunii. In fiecare an se trezesc revoltati in jurul Bacalaureatului care se iau de fel si fel de probleme. De parca pana atunci problemele nu exista si deodata vin niste cifre care sa ne lumineze!

In fine, nu asta ma enerveaza pe mine ci faptul ca se ia de televizor sau, mai bine zis, de modelele oferite de televizor. De parca avem doar Kanal D, Antena 2 si OTV!  Nu i-a oprit nimeni pe acesti tineri sa deschida televizorul pe TVR Cultural, pe Mezzo si pe Discovery. Au avut la fel de bine de ales si aceste optiuni! Ideea e ca da, ne formam din ceea ce primim de la ceilalti, dar trebuie sa invatam sa stim ce sa primim iar la 19 ani cand dai Bacul nu mai esti copil. Pana atunci ar fi trebuit sa iti fi format taria intelectuala necesara de a discerne ce e bine si ce e rau. Si nu e neaparata nevoie ca altcineva sa te fi condus pe drumul asta. Pentru asta exista filme, carti de calitate de care te poti lipi singur. Cei mai destepti oameni sunt autodidactii fiindca ei simt ce e, cu adevarat, mai bine pentru ei. De altfel, mai toti tinerii au pretentia ca adultii sa-i trateze cu maturitate, dar cand vine vorba de educatie sunt cele mai mari victime! Si nu ca n-am sti cum sa ne autoeducam dar trebuie sa ne scuzam lenea de evolutie cumva!

Se mai si contrazice: critica modelele negative care ne influenteaza iar in final afirma ca noi nu mai suntem generatia care sa puna botu' la asa ceva. Pai sa se hotarasca: 

Ori suntem toti niste prosti indoctrinati

Ori suntem niste razvratiti iluminati!

[Sau chiar daca suntem amandoua, care procentaj e mai mare?]

Si apropo de share-uri... suntem de acord cu scrisoarea, empatizam dar degeba le dam; tot in interiorul unui cerc de oameni asemeni expeditorului circula. Si chiar daca iese din el, nu va inlocui, in mod cert, de pe micile ecrane, fata presedintelui demis sau a inlocuitorului sau.

Despre maturizare si obedienta

Mai demult, citeam asta pentru un seminar :

"Marxistii cei mai inovatori au explorat domenii in care Marx n-a cercetat niciodata, ceea ce a constituit forta directoare subadiacenta a avansului marxismului pe care il putem considera ca o subdisciplina in sine. Austromarxistii au fecundat marxismul gratie aportului filozofiei neokantiene, lucrarile lui Ernst Mach si ale scolii marginaliste austriece de economie."

La a treia incercare am inteles ideea, dar s-a reactivat acel sentiment al disperarii pe care il simteam la unele cursuri in care nu intelegeam cum e cu "proto-istoria" si cu "epistemologia" aia. La inceput credeam ca sunt eu depasita intelectual, dar analizand situatia din jurul meu cred ca stateam destul de bine.

Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, iubesc cultura! iar apropiatii pot confirma asta fara sa stea pe ganduri.

Ideea e ca atunci cand incepi o facultate trebuie sa experimentezi o criza de libertate. Vrei nu vrei, esti pus sa te limitezi, sa adopti terminologii si un stil de viata in concordanta cu viitoarea meserie. Eu, una, am trecut printr-o asemenea criza si, din discutii, am remarcat ca nu sunt singura. In unele momente imi venea sa-mi retrag diploma de Bac si s-o fac bucati. Sa imi iau un ghizdan in spate si sa fug in munti. Sau in Africa! Sa ma hranesc ce ce gasesc, sa fiu la mila oamenilor, dar sa am ceva mai multe libertate. [ca de libertate absoluta nu e cazul sa vorbim]."Cu siguranta cei din Africa sunt mai liberi decat mine si-i invidiez", gandeam atunci. 

Dar nu poti sa te retragi din sistem; trebuie sa fii un geniu ca sa ai taria s-o faci. Asa ca te obisnuiesti cu timpul, devii "unul de-al lor". Intri intr-o secta de oameni obedienti printr-un proces numit maturizare care nu e, de fapt, decat moartea spiritului.


Mereu aud in jurul meu replica: "O sa se maturizeze si...". Ce vor ei, de fapt? Ce asteapta? Sa renunti la originalitate, sa-ti slefuiesti damburile personalitatii si sa iti primesti cu resemnare rolul de clona. Majoritatea oamenilor accepta deal-ul pentru ca nu suporta sa fie judecati sau aratati cu degetul.

Asadar, inveti sa te supui normelor societatii visand, zi de zi, la momentul cand, prin intermediul salariului, o sa ai ocazia sa calatoresti doua saptamani pe an (adica in concediu), poate un pic mai multe daca esti norocos. In fine, sacrificiul e imens, dar cu totii acceptam sa fim inlantuiti pentru niste momente de "destrabalare a spiritului".
Chiar suntem niste martiri!

De ce renuțăm la politețe?

Voiam sa pun titlul acestei postari "De ce renuntam la respect?", dar as fi facut o mare confuzie. Dupa cum vad eu lucrurile, si sper sa nu gresesc, politetea e o forma de respect, o subcategorie a respectului...

Ce vreau sa spun prin renuntarea la politete? Vreau sa spun ca e o caracteristica a omului contemporan. Mi se pare ca azi oamenii tin mai mult la real decat in trecut, nu se mai cantoneaza de formule standard sau de gesturi fara rost pentru a duce o legatura mai departe. Azi indivizii sunt mai mult decat constienti de intentiile celuilalt (nu ca in trecut n-ar fi fost, dar se complaceau in minciuna) si  de faptul ca altruismul pur e o utopie. Spre exemplu prieteniile: majoritatea se formeaza prin proximitate, mutualitate. Nu ne facem prieteni fara a avea un interes anume, fie chiar si distractia in comun. Ma intreb cum ar fi sa iti faci un prieten exclusiv pentru a-l ajuta pe el sa se dezvolte... ce mari am fi atunci...

In fine, sa revenim la lenea indivizilor de a-si "imbraca" intentiile in forme de respect, care este oarecum o manifestare a sinceritatii. Cupa cum stim, o lume fara minciuni, fie ele cat de mici, ar fi una a dezbinarilor, a haosului. A spune verde in fata ce gandesti poate avea uneori urmari atat de grave incat ai risca sa ramai izolat pe vecie(eventual si pe lumea cealalta!). Totusi, eu cred ca, incet-incet, devenim imuni la adevar, adica destul de puternici pentru a infrunta cu bine orice idee contradictorie asteptarilor noastre ireale. De ce cred asta? Doar ganditi-va la cea mai respectuoasa persoana pe care ati intalnit-o vreodata. V-a creat un sentiment placut 100% sau ati avut impresia uneori ca e destul de demodata, dezaxata de pe itinerariu unui indivit comun, aproape tinzand spre antisocial. Eu, personal, am simtit-o pe a doua. Marile personalitati, oamenii carismatici pe care i-ati intalnit, au fost de o politete dusa la extrem? Eu cred ca au fost un pic mai transparente si mai naturale decat ceilalti iar lucrul asta le-a crescut vizibilitatea si simpatia din partea celorlalti.

Concluzionez prin a spune ca, fara sa vrem, noi incurajam lipsa de politete. O privim ca pe o masca inutila, ca pe un efort auxiliar fara de care societatea ar putea sa supravietuiasca fiindca acum indivizii sunt din ce in ce mai mult "tociti" de adevar.

The 'I don't give a fuck' problem.

Ciudat... dimineata pot invata cel mai bine, dar noaptea am cele mai critice idei. E ca si cum dimineata gandesc pentru altii, noaptea pentru mine. Din ce in ce mai des vad oameni postand lucruri pornind de la "I don't give a fuck" si ma intreb pe cine vor sa pacaleasca. Pentru prima data am realizat ca ce invat la scoala e util; E vorba de fenomenul initiat de Tommaso Campanella prin care noi ne impunem o anumita stare, chiar daca n-o simtim, doar pentru a avea speranta ca vom deveni ce am pretins. Asadar, do you really don't give a fuck? Sau e prea greu sa fii sincer cu tine si cu ceilalti? Si daca ceva iti e cu adevarat indiferent, in mod normal NU realizezi asta. Nu te lauzi ca iti sunt indiferente anumite aspecte/oameni. It's a fact. Se intampla si atat. Prin simplul fapt ca acorzi un timp sa "don't givuiesti a fuck" tu chiar asta faci! Si ce e mai rau e ca majoritatea pretind asta pe facebook, mijloc de socializare. Ai facebook pentru ca vrei sa imparti, pentru ca vrei sa fii la curent cu ceilalti intr-o oarecare (mica sau mare) masura. Nu te obliga nimeni sa tii ca prieteni virtuali oameni care nu te intereseaza, iar a te lauda ca nu-ti pasa, e oarecum si-o lipsa de respect pentru prietenii care vad asta. Asa ca...maybe it's high time you reconsidered your i-don't-give-a-fuck-ish attitude!

Metode de invatare.

A venit vremea sa-mi "intoxic" putin blogul...pentru mine singurul spatiu in care scoala, cu cerintele ei obiective, nu avea prea mare amestec. Insa de astazi il desacralizez putin cu acest chestionar menit sa faca o analiza asupra modului in care invata studentii/elevii pentru examene.

Pentru mine, sesiunea este o ruptura de viata sociala. In sesiune aproape putem spune ca nu mai existam. Poate sa mai existam doar in raport cu noi insine, dar nici asa nu prea vad cum, avand in vedere ca nu toate materiile ne plac. Iar a petrece un timp de calitate cu tine insuti inseamna a face lucrurile care-ti plac, ori a invata din obligatie nu se incadreaza sub nicio forma in categoria "placerilor vietii". Avand in vedere ca mai toti vedem aceste doua perioade din an ca pe o corvada, as fi indelung recunoscatoare daca v-ati face putin timp liber pentru a completa niste simple intrebari. Multumesc anticipat!

Intrebari deschise:

• Consideri ca esti mai irascibil/a in timpul sesiunii?
• Inveti din timp sau te simti presat/a abia pe ultima suta de metri?
• Ti se pare sesiunea o buna metoda de masurare a nivelului de cunostinte si a inteligentei?
• Ai inlocui examenele scrise cu cere orale? De ce?